Despre el se spunea încă înainte să-l cunosc:
    La un colţ de stradă apare un nas,
    Hop şi nea SIMACHE dup'un sfert de ceas
     La început profesorul SIMACHE era celebru pentru nasul său şi asta mai ales pentru cei care nu îl cunoscuseră personal. Semna în catalog prescurtat NIS, mai toată lumea îi zicea Nas, iar apropiaţii îi spuneau SIMAŞ ori Nea Nicu. A fost un om extraordinar care a creat generaţii de elevi, a educat ca director al internatului copii de la ţară, făcând din ei oameni de nădejde, cu stofă de viitori intelectuali, pentru care a primit titlul de profesor emerit. A organizat nu mai puţin de 21 muzee sau case memoriale, a lăsat în urmă o salbă de muzee cu care oraşul nostru se va mândri întotdeauna, o stradă şi un liceu îi poartă numele, un lucrul important este numele poetic pe care i l-a sugerat elevului său STĂNESCU Hristea Nichita:
-Stănescule, să semnezi Nichita STĂNESCU, fiindcă un poet are nevoie de un nume cu rezonanţă.
Iată cum relata Nichita momentul … profesorul meu de istorie Nicolae SIMACHE, un strălucit savant şi un mare pedagog, care ne-a format pe noi toţi în spiritul dragostei de ţară şi al cunoaşterii istoriei patriei noastre, dar nu numai atâta, ci şi într-un spirit de înaltă curăţenie mi-a zis:
- "Mă, tu faci publicistică, Stănescu Hristea este un nume de soldat mort la Mărăşeşti, n-o să te citească nimeni ; te cheamă şi Nichita, ia pune-l înainte că se izbeşte aiurea cu Stănescu şi te ţine minte lumea".  Şi atunci am semnat Nichita, tatei nu i-a prea plăcut numele ăsta, că era după socru-său. Pe urmă m-am obişnuit şi eu cu el, şi aşa a rămas, fiind tot numele meu … (În familia Stănescu băieţii primeau două prenume, primul al bunicului din patrea tatei şi al doilea al bunicului din partea mamei, aşa că la catalog era strigat STĂNESCU Hristea Nichita).
            Am avut informaţii despre NIS înaine de a-l cunoaşte, a fost coleg la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel cu un vecin al nostru doctorul Jean ŞTEFĂNESCU prieten cu mama, venea la el acasă destul de des şi mama l-a cunoscut la ei în casă. Un elev dotat excepţional, cu memorie magnetică, avea o putere de muncă ieşită din comun, însoţită însă de o capacitate de sinteză şi generalizare care îl delimitau clar de aşa zişi tocilari, care erau în stare doar să reproducă un manual, cu toate că şi el ştia pe de rost cartea de istorie schimonosită a lui Roller, din care reproducea uneori pasaje, monoton şi lipsit de viaţă. Încă din liceu începuseră să circule legende despre el, era premiantul clasei cu note maxime, aproape la toate materiile, activa în toate comitetele şi comiţiile liceului, având darul unei voci plăcute şi al unui discurs care curgea firesc din gura lui într-o manieră fascinantă. Putea să redea cu lux de amănumte evenimente petrecute cu mii de ani în urmă, dar şi pe cele de care îl despărţeau doar câţiva sau câteva zeci de ani pe care le trăise personal. Era bine cunoscută indiferenţa lui faţă de aspectul vestimentar pentru care, ca elev, avea dese conflicte cu profesorii Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, care aveau ca obiectiv formarea unor generaţii cu deschidere largă din punctul de vedere comportamental, al cunoştiinţelor acumulate, al cunoaşterii limbilor clasice şi străine, dar şi al modului de prezentare, care cuprindea în mod categoric aspectul vestimentar. În anul 1930 ca preşedinte al Casei Studenţilor Prahoveni a organizat spectacole, a cerut sprijinul unor sponsori pentru a strânge banii necesari unei excursii în Italia. Părinţii care au avut posibilităţi materiale au dat mai mulţi bani, dar important este faptul că a plecat cu 60 de persoane. Prin Italia NIS era strălucitor, ghizii cu care grupul lor a avut contact au fost pur şi simplu umiliţi de cunoştiinţele studentului român, iar undeva i s‑a propus chiar un angajament pentru toată vara pe care cred că l-a onorat. Datorită cunoştiinţelor lui, la diversele muzee, lor li se arătau multe lucruri din afara circuitului turistic uzual, fiindcă NIS întreba de ele. Problema cea mai grea a fost îmbrăcarea lui, în calitate de reprezentant al lor trebuia îmbrăcat omeneşte, aşa că chiar în Italia l-au îmbrăcat cum se cuvine ca să nu‑i facă de râs şi i-au cumpărat ciorapi, de pe atunci era cunoscută predilecţia lui de a avea ciorapi găuriţi. Acelaşi efect devastator au avut cunoştiinţele lui de istorie cu ocazia unei excursii de studiu prin Uniunea Sovietică, unde directorii de muzee întâlniţi au fost pulverizaţi de cunoştinţele profesorului de la Ploieşti pe care l-au apreciat în mod plenar, la Moscova sau la Sanct Petersburg, unde era însă îmbrăcat cu costumul său bleumarin cu dungi discrete, cămaşă albă cu cravată şi celebra pălărie albastră cu boruri late.
            A fost elevul lui Nicolae IORGA, dar niciodată nu a făcut caz de faptul că a fost studentul lui preferat, având acces la biblioteca marelui profesor. A absolvit două facultăţi cea de drept şi cea de litere, dar la prima a renunţat să profeseze, deoarece nu avea vreo tangenţă cu aptitudinile sale. Începuturile carierei sale didactice a făcut-o ca suplinitor la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, urmat de un periplu prin Dej, Focşani şi Buzău, dar curând oamenii cu putere decizională din Ploieşti, au înţeles că locul acestui strălucit fiu al Prahovei este în capitala judeţului şi l-au adus acasă, pentru a putea să-şi îndeplinească misiunea care îi era destinată.
            La Liceul Sfinţii Petru şi Pavel am intrat fără examen de admitere în gimnaziu unic, prima serie care profita de această nouă lege, dar fiind coleg de clasă primară cu fiul directorului, acesta promisese că va face o clasă specială cu premianţii şcolii Nr. 1 şi s-a ţinut de cuvânt. Din clasele A-H, noi cei de la A eram singurii care învăţam dimineaţa şi ni s-au asigurat cei mai buni profesori din liceu. Prima oră din clasa I-a de liceu a fost ora de dirigenţie cu profesoara Elena PAULESCU şi a doua, ora de istorie cu Nicolae I. SIMACHE. Am avut privilegiul să fac istoria toţi cei 7 ani de liceu numai cu NIS şi ultimii doi ani să-l am diriginte, dacă adaug că în decursul unui an am participat la câteva consilii pedagogice şi doi ani la toate şedinţele cu părinţii din clasa mea, pot să afirm cu certitudine că îl cunosc destul de bine pe acest profesor, legendă vie a oraşului Ploieşti.
            Când NIS a intrat în clasă s-a făcut linişte instantaneu, toată lumea s-a ridicat în picioare şi am aşteptat să ni se spună să stăm jos, aşa cum ne instruise diriginta. În toţi cei 7 ani cât l-am avut profesor, niciodată nu a făcut vreun apel la linişte, nu era nevoie, chiar dacă în timp ce lucra ceva şi era absorbit de ceea ce făcea se producea o oarecare rumoare, era suficient să-şi arunce privirea peste ochelari şi totul revenea la normal. Adevăraţii dascăli se impun pur şi simplu, fără cuvinte sau gesturi în plus, au harul care le permite să transmită elevilor voinţa lor prin unde magnetice, care este receptată de elevi in mod automat şi necondiţionat. Era înalt şi slab, o figură longilină, cu un gât lung şi slab pe care-l ascundea în permanenţă cu un fular gri excesiv de lung devenit celebru, un neg destul de mare pe faţă şi nasul imens care-i domina figura, pe care nu avea cum să‑l ascundă, aşa că şi-l purta semeţ, cu un mers senioral care exprima mândria şi puterea de a trece peste aspectul fizic neavantajos pentru un profesor, conştient şi mândru de toate celelalte calităţi ale sale.
            În prima clasă studiam istoria antică şi ne-a recomandat o carte de Lucia Pamfil GEORGIAN, după care să ne ghidăm, fiindcă spunea el, este prezentată plăcut şi eficient, ulterior am aflat că fusese coleg de facultate cu Pamfil GEORGIAN, de care îl lega o prietenie solidă. La cursuri ne-a spus că trebuia să avem un maculator pe care să notăm ce dorim noi, el nu o să ne dicteze, dar mai trebuia să avem un creion şi o gumă albă, mică şi moale, albă ca să nu lase urme când şterge, mică să nu ne pară rău dacă o pierdem şi moale ca să nu zgârie hârtia. Când a început să vorbească, în clasă s-a aşternut o linişte de catedrală, întorceam foile la maculator cu deosebită grije ca să nu spargem mirajul instalat între profesor şi elevii lui. Vorbea superb şi pe lângă naraţiunea istorică se folosea cu mare măiestrie de o mulţime de paranteze, adică de lucruri pentru care nu era loc în carte, mici cancanuri sau poveşti amuzante, puterea lui de a recrea trecutul istoric era fabuloasă, aşa că treptat te trezeai în Roma antică, în Atena sau Sparta, trăind alături de oamenii acelor vremuri. Majoritatea colegilor mei au fost fascinaţi de domnul SIMACHE şi au rămas aşa toată viaţa lor, deoarece el nu ne-a învăţat numai istoria, a făcut un lucru mult mai important ne‑a făcut să o iubim, ne-a făcut să înţelegem trecutul României ca o realitate vie în faţa căreia plângi de necaz sau râzi de fericire. Sincer vorbind, mie care sunt un sentimental mi se face uneori aşa de dor de domnul SIMACHE, încât trebuie să mă duc la Muzeul Ceasului unde privirea bustului lui mă calmează, îmi încarcă bateriile instantaneu şi pot pleca liniştit la treburile mele. Singurii profesori din liceu de care mi se mai face dor sunt: Elena PAULESCU, Nicolae LIPCAN şi Ion GRIGORE, cu toate că nutresc sentimente de profundă dragoste pentru mulţi alţii dascăli.
            Analizând meseria de profesor de istorie în perioada 1945-1952 când am făcut eu liceul, realizez că a fost dificil de practicat, istoria s-a schimbat de vreo trei ori, fiind oricum complet diferită de istoria predată înainte de 1944, după care în fiecare an, comuniştii constatau că mai terbuie modificat câte ceva ca să aducă cu minciunile lor care se modificau periodic, funcţie de noii conducători sau de noile lor idei aberante, pentru ei adevărul istoric era ceva necunoscut, singurul lucru important era formarea unui om de tip nou care să răspundă necondiţionat tâmpeniilor care i se cereau, să facă sacrificii şi să creadă în victoria comunismului. Domnul SIMACHE a străbătut această perioadă dură cu mare talent şi înţelepciune. În primii ani la istoria antică problemele nu erau acute, acolo şi în prima fază a comunismului, lucrurile erau mai ferite de noii istoriografi comunişti, dar pe măsură ce avansam în istorie lucrurile deveneau din ce în ce mai deliacte, mai schimonosite de comunism şi mai greu de prezentat. Profesorul SIMACHE explica elevilor lui, istoria neamului şi când povestea despre cămilele care-l rupeau în patru pe Ion Vodă cel Cumplit, ochii dascălului se umpleau de lacrimi, respiraţia i se îndesea, aşa că retrăia împreună cu copii lui, cum îi plăcea să ne spună, istoria neamului nostru. Când vorbea despre uciderea lui Mihai Viteazul de către Ştefan Basta, ochii îi fulgerau a mânie, iar la relatarea întâmplărilor de la Rovine sau Călugăreni se lumina tot şi cu faţa plină de fericire era parcă gata să-şi ia zborul. Dacă relata evenimente controversate, cu care nu era probabil de acord, dar le preda fiindcă erau în cartea lui Roller, la rampă ieşea un actor prost care înşira nişte cuvinte, unul după altul, fără intonaţie, fără punct sau virgulă, aşa că ne puteam da bine seama fără se ne spună, că astea erau baliverne din care nu ne va asculta niciodată. Gargara asta o spunea cu mare scârbă şi în mare grabă ca să scape de ea, dar o spunea fiindcă ştia pe de rost cartea, bună sau rea, adevărată sau mincinoasă, însă era convins că elevii lui nici nu urmăreau ce spunea dânsul, poate numai din interes pentru maniera teatrală prin care sublinia că spune ceva neimportant şi mai ales neadevărat.
            Profesorul a făcut tot ce-i stătea cu putiinţă ca să ne insufle dragostea de patrie, prin scoaterea în evidenţă şi punerea în valoare a moştenirii pe care ne-au lăsat-o strămoşii noştri, era conştient că datorită condiţiilor istorice vitregi multe din aceste urme au fost şterse, s-au irosit şi tocmai de aceea trebuia să recuperăm tot ce se mai putea. Ne-a convins să ajutăm la curăţenia generală a celei mai vechi clădiri din Ploieşti, Casa Hagi Prodan unde buruienile erau înalte cât omul,, dar nu a forţat pe nimeni să facă lucrul acesta. Ca să facă trecerea peste timp mai uşoară, în timp ce lucram sau în pauze, ne povestea câte ceva inedit şi interesant astfel că mulţi dintre noi păcăliţi de abilul dascăl, veneau ca să asculte poveştile pe care le depăna acest om minunat. Când această casă a găzduit un timp Muzeul Nichita STĂNESCU, mă gândeam cu nostalgie la vremurile când cu împreună cu Nichita ne priveam la plecarea de la munca voluntară mâinile sgâriate, dar cu sufletul împăcat de realizarea unui lucru util şi de privirea mulţumită a Domnului SIMACHE. Poate că uneori regretam ratarea unui meci de fotbal, dar de îndată ce profesorul începea să depene poveştile lui interminabile şi inimitabile, când alătura straniu cuvintele pentru a le da o forţă sporită de expresivitate, se aşternea un val de linişte mirifică şi uitam de toate cele lumeşti, trăind vremurile pe care dascălul le relata cu atâta suflet şi dăruire. Ne îndemna să-i aducem orice vechitură găsită pe acasă, la rude, prieteni, cunoştiinţe şi ca să ne tenteze pentru orice obiect trecut de pretenţioasa-i evaluare şi luat, elevul primea un 10 în catalog. Dacă obiectul nu prezenta interes, copilului i se dădeau explicaţii amănunţite fiind refuzat cu căldură. Felul în care privea obiectele primite era fascinant, închidea puţin ochii şi cu ei întredeschişi examina, evalua şi pipăia lucrurile ca şi cum ar fi avut în faţă o femeie tânără şi frumoasă, care dorea să i se ofere necondiţionat, iar când obiectul pica la examen pe faţa lui se aşternea o umbră de dezamăgire ca un copil căruia i se ia jucăria preferată. În vacanţe elevii buni primeau tema de a extrage toate informaţiile despre judeţul Prahova din câteva titluri, deobicei volume din opera marelui Nicolae Iorga. Pentru acest lucru îi mai sunt încă odată recunoscător, deoarece cu această ocazie mi-am însuşit metoda de citire rapidă. Colegul nostru Ion CIOBANU pătrunsese la sufletul profesorului prin talentul lui de a face hărţi, nişte hărţi superbe pe care bineînţeles că primea imediat nota 10, dar Ion spunea că cea mai mare bucurie a lui era licărirea de fericire a profesorului la vederea unei hărţi reuşite. În faţa casei mele, la intersecţia străzilor Popa Farcaş cu Gh. Gr. CANTACUZINO era o cruce mare de piatră cu inscripţii ciudate aşa că am adus vorba despre ea într‑o discuţie cu profesorul. Acesta a fost încântat că am remarcat valoarea ei muzeistică m-a pus să desenez inscripţiile de pe ea şi când le-am adus mi-a cerut un stilou pentru tradiţionalul 10, dar spre surprinderea lui am făcut un gest prin care spuneam că nu este nevoie la care dânsul a rămas blocat, a rămas înlemnit vreo 5 minute după ce am plecat în bancă, apoi a continuat lecţia fără vreun comentariu.
            Unul din marile capitole scrise de profesorul SIMACHE a fost directoratul internatului liceului. Grija deosebită pentru condiţiile de hrană, odihnă şi învăţătura a copiilor lui au făcut ca în acea perioadă să se dedice total cu trup şi suflet acestei misiuni, prin care a creat din nişte copii veniţi de la ţară ca şi el, oameni şlefuiţi care erau perfect pregătiţi pentru viaţa universitară. Ştiu cum arătau unii din colegii mei în clasa a 8-a, copii smulşi în mod brutal din mediul lor de viaţă şi realizez marea diferenţă sesizabilă la absolvirea clasei a 11-a, cu meritul profesorilor, a noastră a celor care am avut parte de altă educaţie, dar evident sub presiunea permanentă a directorului internatului şi cu stofa lor. Îmi amintesc că m-a trimis prin clasa 11-a să cumpăr nişte verdeaţă pentru bucătăria internatului şi la vederea ei, care din cauza nepriceperii mele era de proastă calitate, mi-a făcut o morală soră cu moartea, fiindcă nu trebuia să mă angajez dacă ştiam că nu mă pricep. Cu această ocazie mi-a developat într-o manieră cutremurătoare, dar cu un ton surprinzător de coborăt, toate lucrurile rele pe care le-am făcut în cei 7 ani de când eram elevul lui, lucruri din care trei sferturi eu le uitasem, dar mi le‑am reamintit ca fiind adevărate, şi‑a dat drumul la magnetofonul lui mintal cu care efectiv m-a distrus. Când a văzut însă că m-am schimbat la faţă a realizat poate că a fost prea aspru, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus să nu fiu supărat că la fel de bine le ţine minte şi pe cele bune, care sunt mult mai multe şi mai importante decît cele rele. Când un elev cu un an mai mic decât mine, Vasile STAN, un sportiv mai puţin educat, a urinat în putina cu varză printr-un geam care dădea spre terenul de sport, şi a fost surprins în flagrant delict, reacţia domnului SIMACHE a fost extrem de violentă, tatăl lui a plătit toată paguba şi avea de unde, era director făcut din muncitor cu salariu corespunzător, dar cu toate ocaziile amintea tuturor de ... măgarul care a urinat în butoiul cu varză al copiilor mei ... Ulterior, după 1989, Vasile Stan a fost deputat, din partea PDSR, PSD, două legislaturi.
            Prin clasa 10-a, directorul Nicolae DEBIE (în documentele Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, DEBIE Carol Nicolaus), de la Liceul de Petrol l-a rugat pe domnul SIMACHE să-i recomande un elev bun care să-i mediteze copilul, iar domnul SIMACHE m-a recomandat pe mine şi l‑am meditat pe Andrei DEBIE timp de un an, până l‑am pus pe roate, în sensul că i-am explicat practic cum trebuie să înveţe, fiindcă era un tip deştept, dar nu avea o metodă de învăţare. Când afirm că am cea mai bună recomandare de la profesorul Nicolae SIMACHE, pe care a făcut-o pentru puţini elevi de-ai lui, am la bază faptul că şi-a pus obrazul prin mine la un director de liceu, unul din marii intelectuali ai Ploieştiului pentru pregătirea fiului lui. Când m-a trimis la meditaţie pe lângă indicaţiile pe care le-am primit cu mare delicateţe, faptul că şi‑a trecut mâna cu degetele lui lungi prin părul meu mi-au transmis o putere inimaginabilă, dar şi o răspundere care am sesizat-o permanent de atunci, eram omul lui SIMACHE şi nu puteam să-mi permit vreun gest cu care să-l dezamăgesc. Înainte să încep lecţiile, domnul DEBIE a avut grije să stea de vorbă cu mine o oră şi jumătate, punându-mi fel de fel de întrebări şi dându-mi chiar prea multe sfaturi dintre care reţin ... măna de fier în mănuşa de catifea ... tipică pentru un membru activ al francmasoneriei.
            Activitatea muzeistică a domnului SIMACHE a făcut să răsară câteva muzee de mare valoare nu numai pentru oraşul nostru, dar şi pentru România. Muzeul de Istorie şi Muzeul Ceasului sunt făcute cu sudoarea lui, printr-o luptă dură cu o societate comunistă pe care nu o interesa decât să ţină poporul în beznă ca să nu-şi dea seama de porcăriile pe care regimul le patronează, iar dacă cineva scotea capul, şi deobicei aceştia erau intelectualii, sistemul represiv îl zdrobea psihic sau chiar fizic. Muzeul Ion Luca CARAGIALE din Ploieşti plasat în casa DOBRESCU, Muzeul HAŞDEU şi Nicolae GRIGORESCU din Câmpina, Casa Memorială Nicolae IORGA de la Vălenii de Munte,  Muzeele Etnografice din Slănic, Brebu sau Breaza, Muzeul Cezar PETRESCU de la Buşteni, au primit şi ele o parte din sufletul acestui mare om care a fost Nicolae SIMACHE. Cât de greu făcea rost săracul de fonduri ca să achiziţioneze câte un obiect, iar uneori dacă terbuia plătit repede o făcea din banii lui, acesta fiind motivul pentru care a murit sărac faţă de munca lui de o viaţă şi cheltuielile minime pe care le făcea. În acest sens am auzit cum după 23 August 1944 când boierii au fost alungaţi de la conacele şi moşiile lor, unii fiind chiar arestaţi, iar alţii primind domiciliu fix, domnul SIMACHE care ştia că la una din moşii fusese adusă de un boier o machetă a corabiei pe care a plecat Magelan să înconjoare lumea a încercat să o recupereze. A făcut apel la toţi foştii lui elevi cu funcţii mai mari ca să-l ajute, a mişcat multă lume prin Prahova şi el personal a umblat vreo două săptămâni, până cu ajutorul lui Dumnezeu au găsit-o pe un prund de gârlă la nişte copii care se jucau cu ea. Am auzit mult mai târziu că din zelul manifestat de el un idiot major l-ar fi arestat găsindu-l cotrobăind prin nişte coclauri. A murit cu marele of că fiind pe patul spitalului nu a putut participa la tăierea panglicii la noul sediu al Muzeului Ceasului care azi îi poartă numele.
            Mi-a fost diriginte în clasele X-a şi a XI-a ocazie cu care am colaborat foarte mult împreună. După ce ne-a devenit diriginte m-a numit responsabil cu condica, deci şeful clasei, cu toate că în ierarhia clasei la note eram al treilea, după Mircea PETRESCU şi Bebe STĂNESCU. În această calitate scriam scrisori la părinţii unor colegi pe care dânsul mi le dicta în orele de dirigenţie, deranjam oameni aproape de pomană, pentru lucruri minore făcute de progeniturile lor. Din acest punct de vedere domnul SIMACHE era un exagerat, cerea lucruri imposibile, mai ales de la elevii din internat, transformându-i în roboţi care să nu facă altceva decât să înveţe, totul însă dintr-o dragoste paternă la cote prea ridicate. O mare deficienţă educaţională a domnului SIMACHE a fost neînţelegerea faptului că aceşti copii pentru a ajunge oameni mari şi bine educaţi aveau nevoie de un regim igienic, în care intra în mod obligatoriu mişcarea, adică pregătirea de viaţa prin muncă sau prin sport. Şi dacă de muncit îi muncea, pentru sport avea o aversiune unde consuma o energie demnă de scopuri mai bune. Se zvonea că aversiunea pentru sport o avea din clasa II-a, când elevul care avea aproape toate mediile de 10 a ratat premiul rămânând corijent la educaţie fizică. Ştia că sunt sportiv de mare performanţă, cel mai bun din liceu, dar faptul că învăţam foarte bine l-a făcut să nu-mi reproşeze vreodată practicarea sportului, dar nici nu am fost felicitat vreodată pentru aceasta, cum făceau majoritatea profesorilor mei. Ce să mai vorbesc despre chinurile prin care treceam la şedinţele cu părinţii unde dânsul relata anumite evenimente petrecute în clasă dintr-un unghi imposibil şi ireal. Pe mine mă punea să confirm şi neavând încotro, a doua zi colegii mei mă muştruluiau pentru că am confirmat relatările complet exagerate, nereale ale dirigintelui în faţa părinţilor îngroziţi de comportamentul copiilor lor, dar cum aş fi putut să spun că nu este adevărat. Cel mai mult am încercat odată, să spun că a fost aproape aşa şi după ce au plecat părinţii vai de mine ce morală mi-a făcut. Relevantă este relatarea în faţa părinţilor a faptului că într-un moment de isterie, într-o pauză, câţiva colegi au scuipat lângă banca lui PANAITESCU, făcută de profesor prin ... o baltă imensă de scuipat ... susţinută de o gestică adecvată.
            28 Octomvrie 1950
            Azi nu am fost ascultat la nimic, dar ne-am distrat bine. După şcolă am fost la Ştefănel apoi acasă … Mâine avem şedinţă cu părinţii la 11 la şcoală…
            29 Octomvrie 1950
            O şedinţă hazlie cu părinţii, dar de la care am avut multe de învăţat. Valerică şi-a făcut lecţiile astă seară la mine. Am văzut în catalog că am un 10 la matematică, confirmat de domnul Grigore luni.
            Cum împotriva sportului avea un cui imens şi nu dorea să audă de futboale sau pingpoange iar pentru cei din internat care aveau talent real la sport viaţa era un infern, trebuiau să înveţe super, cu note bune la toate materiile, altfel nici directorul liceului nu putea interveni ca să-i învoiască de la orele de meditaţie (aşa se numeau orele de studiu individual din internat). În clasa X-a am fost ales de elevii liceului membru în comitetul UTC, responsabil cu problemele sportive şi în această calitate trebuia să intervin în consiliul pedagogic pentru învoirea anumitor elevi din internat la competiţii sportive. Cu toate că mă ajuta profesorul de sport Gheorghe MĂTUŞA şi directorul Andrei VIJOLI fost aruncător de disc, problema era extrem de complicată şi reuşeam cu greu, uneori apelam din ochi la prietenii lui apropiaţi, Ion GRIGORE şi Eusebie PREDA, care aveau intervenţii decisive.
            Era adeptul nonviolenţei în viaţă şi ne dădea ca exemplu jocul de ping pong, dacă dai frumos partenerul răspunde tot frumos, dacă dai mai tare este suficient ca partenerul să pună paleta în faţă şi mingia se întoarce tare din impulsul primit chiar de la tine. Când m-a prins într-o tabără la Sinaia cum îi dădeam cu clopotul de servici în cap lui Ion RĂDULESCU, care mă cam bumbăcise, fiindcă la început din cauza clopotului mă apăram numai cu o mână, domne ce mi-a făcut ... domnul GOCIMAN îmi omori copii ! ...
            Ultima oră de liceu se făcea cu dirigintele şi în ea ne-a făcut mărturisiri extraordinare, cum ne-a  luat dirigenţia. Vechiul nostru diriginte domnul profesor de franceză George Iancu GHIDU se mutase la Bucureşti şi dânsul ca director adjunct prezida consiliul pedagogic. Când s-a pus problema unui diriginte la clasa noastră, nimeni nu a vrut să o ia, fiindcă de la noi plecase reclamaţia asupra profesorului de română Constantin RÂPEANU, care afirmase, venind după Gheorghe MILICA, într-o perioadă în care acesta îi trăgea tare cu clopotele pentru comunişti, că de acum în colo o să lăsăm politica şi o să facem limba română. Reclamaţia o făcuse Valeriu STOICA secretarul UTC pe liceu, fiul unui lucrător de securitate, dar anatema pica pe toată clasa. De nevoie, profesorul SIMACHE ne-a luat pe noi, pentru care a fost o şansă, cel puţin pentru mine a fost un noroc să am trei diriginţi ca Elena PAULESCU, George Iancu GHIDU şi Nicolae SIMACHE. Ne-a spus că totuşi nu-i pare rău, şi-a dat seama că eram o clasă de excepţie de care îşi va aminti totdeauna cu mare plăcere. Ne-a mai spus să-i scuzăm unele exagerări teatrale pe care le-a făcut cu scopul de a ne face mai buni şi că a considerat această metodă cea mai potrivită pentru a influenţa elevii. Ne-a explicat cu har şi cu haz cum a folosit micile sale trucuri în scopul de a ne face mai buni, ca cei mai puţin educaţi să înveţe de la cei educaţi şi nu invers.
            Dacă nu ar fi luat dirigenţia clasei X-a C, s-ar fi mai numit oare astăzăi poetul ploieştean, Nichita STĂNESCU sau poate Hristea STĂNESCU, un nume cu mult mai puţină rezonanţă, poate chiar cu efect asupra impactului spre cititori ?
            Un aspect deosebit al acestui dascăl de excepţie a fost marea sa intuiţie în abordarea relaţiilor profesor-elev în funcţie de componenţa socială şi nivelul educaţional al clasei, înţelegând că nu trebuie să te comporţi uniform cu toate clasele dacă doreşti să te impui în faţa unor copii care au avut probabil destule modele în viaţă posedând un grad de discernământ ridicat. Din cei şapte ani cât mi-a fost profesor am remarcat la dânsul cinci tipuri de comportare distincte, dar în nici un caz disparate. Faţă de elevi clasei I-III A a liceului Sfinţii Petru şi Pavel, faţă de elevii clasei VIII-IX C, faţă de elevii clasei X-XI C unde era şi diriginte, faţă de elevii din internat, la consiliile pedagogice.
            În primii trei ani profesorul a avut în faţă o clasă de elită, creată de directorul liceului din premianţii ploieşteni între care era şi fiul lui, clasă în care absolut toţi elevii proveneau din familiile bune din Ploieşti, unde primiseră o educaţie aleasă, iar cei mai mulţi crescuseră cu guvernante ori învăţau în particular limbi străine, pianul, vioara, înotul etc. Stilul din aceşti trei ani a fost complet diferit faţă de mai târziu, având în faţă copii care erau avizi şi avizaţi pentru a primi cât mai mult din cunoştiinţele acestui mare profesor pe care l-au iubit şi respectat de la început fără limite, prin disciplina autoimpusă, dar mai ales prin notele mari obţinute, unde un 7 era o raritate cu toată exigenţa profesorului, fără să existe acea teroare a notei. Nici vorbă de ridicat tonul, de frică, de morală, chiar dacă aşa ceva se făcea, lucrurile acestea se perteceau la ora de dirigenţie cu doamna PAULESCU, căreia toţi profesorii îi punea cu mare curiozitate, întrebări despre modul în care procedează cu noi care eram o clasă model. Profesorul SIMACHE în atmosfera de catedrală cădea în transă şi începea să povestească cu intonaţii, dar foarte repede istoria, la care adăuga fel de fel de lucruri cu lux de amănunte în aşa fel încât uneori uitam să mai scriem rămânând cu gura căscată şi trezindu-ne cu regret, din transă, la sunetul clopoţelului pe care la unii profesori de abia îl aşteptam. Timp cu ascultatul nu pierdea prea mult, se rezuma la două trei întrebări şi dacă răspunsul era pigmentat de amănunte ne spunea că pe astea să le păstrăm în sufletul nostru, nefiind pentru examinarea obişnuită. Când am dat examen de admitere în 1948, deoarece făcusem meditaţie cu doamna PAULESCU şi aceasta conform programului de examinare ne spusese anumite amănunte, am avut ocazia la examen să pic pe aşa ceva bine ştiut şi cu lucruri în plus faţă de ce ne spusese domnul SIMACHE la şcoală. Desigur că domnul SIMACHE era în comisie şi când la o discuţie despre greve am explicat că mai există greve de tip polonez cu ocuparea locului de muncă .... La auzul celor spuse de mine profesorul s-a îndreptat puţin pe scaun şi mi-a spus că mă roagă să repet ce spusesem cu toate amănuntele, dânsul urmărindu-mă cu plăcere şi ochii întredeschişi, cu mulţumire că auzeau şi ceilalţi din comisie ce frumos răspundea un elev al lui. În aceeaşi serie cu mine era şi viitorul scriitor Gheorghe GENOIU care pe lângă faptul că se bâlbâia, la întrebarea profesorului GRIGORE dacă e normal ca vacile să tragă la plug acesta a răspuns că la plug trebuie să tragă boii şi vacile să fie mulse, ceea ce a produs o mare rumoare şi până la urmă acesta nu a intrat în cele trei clase formate, reuşind însă în anul următor.
            În clasele VIII-IX C compoziţia clasei scăzuse, aşa că profesorul a trebuit să schimbe puţin repertoriul, apăruseră şi colegi care stăteau la internat şi pe care fără să-mi permit să-i jignesc, fiindcă îi iubesc la fel ca pe ceilalţi, era mai puţin şlefuiţi, iar în cercurile mai restrânse şi astăzi se zice că una este să fii Ploieştean şi alta să fii Prahovean. O senzaţie analoagă am trăit-o în studenţie când prin intermediul unei fete din familia Cantacuzino, care era foarte interesată de bărbăţia, de potenţa mea, am intrat în lumea ei. Cu toate că vorbeam franceza, germana, chiar rusa şi trecusem prin furcile caudiene a două guvernante din lumea lor, Madame PAULETTE şi PERON nu eram destul de şlefuit ca ei şi se simţea, iar când am spus cu mândrie că sunt student la electronică una din ele s-a exprimat fără jenă ... idiotul ăsta e student la electronică, bineînţeles în franţuzeşte ... fiindcă ei nu făceau nimic trăind din ce vindeau de sub saltea părinţii sau rudele lor. Printre cunoştiinţele de istorie se strecurau destul de des aluzii la comportamentul cerut de societate şi citări din codul bunelor maniere cu exemplificări negative la adresa unora din colegii noştri lucruri care fiind în mod cert rezolvate de timp, au dispărut complet în ultimii ani de liceu.
            În clasele X-XI C cu toate că la orele de istorie totul era normal aşa cum am descris, orele de dirigenţie erau ceva mai tensionate cu secvenţe de morală, scrisori către părinţi sau convocări destul de dese ale acestora la şedinţe generale cu toţi părinţii clasei noastre. La şedinţele cu părinţii, pe care le ţinea în calitate de diriginte al clasei XI-C eu participam în mod obligatoriu deoarece ţineam condica, dădeam absenţii sau scriam în ora de diriginţie scrisori de groază dictate, de diriginte părinţilor unor colegi care făcuseră mici abateri exagerate însă de dânsul. Profesorul SIMACHE nu schimba cu acestă ocazie prea mult masca doar costumaţia era ceva mai îngrijită, iar discuţiile erau mai destinse, dar cu exagerările de rigoare. Constantin TEODORESCU a primit de la o mătuşă a lui o pereche de mănuşi la vederea cărora domnul SIMACHE a făcut o adevărată criză, fiindcă pe vremea aceea era un lux şi nimeni nu mai avea aşa ceva. Cum s-a gândit mătuşa dumitale la mănuşi, nu putea să cumpere o carte, o cutie de crete ... şi băiatul a fost dat exemplu negativ mult timp în tot liceul încât dacă nu ar fi fost poreclit "Piţulă" este cert că i-am fi zis "Mănuşă". Un lucru era însă cert, abaterile disciplinare nu s-au reflectat vreodată prin nota din catalog, erau două lucruri deosebite făcute de doi oameni complet diferiţi dirigintele şi profesorul, iar acest lucru ne-a făcut să-l iubim mult mai mult. Când pentru prima şi ultima oară l-am contrazis pe Nichita la ora de istorie, domnul SIMACHE cu mult tact şi discreţie mi-a atras atenţia că ideea incriminată era de fapt un citat din Iosif Visarionovici STALIN, dar a ambalat-o în destul de multe cuvinte deoarece gestul putea avea urmări punitive grave asupra mea. Despre această perioadă nu îmi amintesc cu aceeaşi plăcere ca de primii ani, deoarece ne plouasem, nu prea mai învăţam fiindcă ce scria în cartea de istorie era în totală contradicţie cu ce trăisem şi vedeam noi, când eram examinaţi colegul din faţă ţinea cartea deschisă şi noi aruncam câte un ochi pe ea, iar profesorul scârbit şi el probabil de ce ieşea din gura noastră se făcea că nu vede, istoria trăită de noi avea puţine lucruri în comun cu cea predată de la catedră. Chiar şi la examenul de absolvire am substras bilete, devenite transmisibile şi ne prezentam cu subiectul învăţat sau chiar conspectat, iar când din exces de zel, Ion TOBOŞ de la clasa A a reprodus câţi kilometri de sârmă ghimpată a fost folosită de români în al doilea război mondial şi câţi kilometri de şosea a fost distrusă, domnul SIMACHE a ridicat ochii s-a gândit puţin după care a spus cu plăcere ... sunt amănunte lipsite de importanţă domnule TOBOŞ, dar te rog să le mai repeţi ...
            Am fost la dânsul la internat într-o după amiază pentru o problemă urgentă şi importantă care nu suporta amânare. De la intrarea în demisolul, ocupat de camerele de meditaţii unde învăţau internii, i-am recunoscut vocea tunătoare de suveran pe care i-o cunoşteam, dar care avea inflexiuni mult mai puternice, pline de reproş. Victima era chiar unul din colegii mei de clasă, căruia după ce a mai coborât tonul a început să-i toarne o morală … domnule POROJAN, ai venit la mine un copil de la ţară, un ţăran şi m-am luptat să te fac un om educat punându-mi în joc toată priceperea şi puterea de convingere … şi acum după atâta timp, în loc de recunoştiinţă, dumneata ... (Tache POROJAN era copilul unui oltean care l-a lăsat la un negustor din oraş şi acesta a avut grije de el ... într‑un moment de rătăcire Tache reclamase ceva la organizaţia de tineret). M-am apropiat fără să scot vreun cuvânt şi l‑am lăsat pe Tache să-şi primească porţia de morală. Domnul SIMACHE era hotărât să-l dea afară din internat şi montat cum era a uitat aproape pentru ce mă chemase şi s-a făcut că se consulte cu mine dacă să-l dea sau nu afară pentru impertinenţa de a-l fi reclamat. Când mi-am permis să îl rog să mai lase să treacă puţin timpul şi să se mai gândească, fiindcă POROJAN era un băiat bun, iubit de toţi colegii pentru firea lui blândă, a ridicat tonul la mine spunând să nu mă bag, după care imediat a realizat bunele mele intenţii, pornite din sufletul şi gândirea mea curată şi mi-a trecut mâna prin păr, gestul maximal, recunoscând că de fapt dânsul mă întrebase,  mormăind apoi pentru sine … or fi având şi copii uneori dreptate … după care am trecut la treburile noastre. În introducerea unei cătţi excelente despre Nicolae SIMACHE a lui Bucur Chiriac "Trecător grăbit prin timpul nostru", pe care am sorbit-o cu mare bucurie, colegul meu Eugen SIMION, mulţi ani elev la internat spune printre altele … Cu o dragoste aspră, uneori insuportabilă, dictatorială, totuşi, dragoste autentică de părinte care vrea să înveţe carte şi să formeze caracterul unei hoarde de şcolari săraci, flămânzi şi indisciplinaţi, veniţi de peste tot, în primii ani de după război şi adăpostiţi în internatul Liceului I. L. Caragiale de pe Calea Oilor din Ploieşti … Aici păstorea, autoritar şi inflexibil, fostul elev al lui Nicolae Iorga … devenise o legendă, era o legendă vie … slobozea din când în când câte un răget de leu înfuriat care străbătea ca tunetul sălile de meditaţie … Pândea actul de indisciplină şi îl pedepsea pe loc, cu o nefirească severitate, mi se părea atunci … tranşa chestiunea înainte de a-l asculta pe solicitant ... – Nu ştiu ce vrei, dar, nu … un apostol într-o istorie care-i răsturnase toate valorile şi toate metodele intelectuale … era un fanatic, în sensul bun, al istoriei, un preot laic al trecutului prahovean … învăţam de frică la materia pe care o preda acest reputat profesor … În afara stilului plăcut şi al elementelor laudative la adresa domnului profesor Nicolae SIMACHE, pentru mine restul sunt lucruri necunoscute, faţă de mine, un copil educat de acasă şi îndrăgostit de profesor, care era un povestitor de excepţie care te fascina, la care am învăţat din pasiune, mai ales în primii trei ani când istoria nu se poluase, pentru mine şi colegii mei de la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, Nicolae SIMACHE a avut o cu totul o altă faţetă descrisă la locul potrivit. (ca exemplu ştiu şi acum primii şapre regi ai romei pe care-i citez din memorie Romulus, Numa Pompilius, Tulius Hostilius, Ancus Marcus, Tarquinius Priscus, Servius Tulius, Tarquinius Superbus). Din discuţiile cu profesorul Ion GRIGORE fostul director al internatului, care a predat această funcţie profesorului SIMACHE, deoarece fusese numit viceprimar al oraşului Ploieşti, reieşea teoria domnului SIMACHE, care susţinea că aceşti mici tărani cu sufletul curat şi cinstit trebiau feriţi de poluarea de la oraş, de unde să ia dacă se poate numai lucrurile bune, fiindcă o astfel de combinaţie era idealul intelectualităţii româneşti.
            Ca reprezentant al elevilor la consiliile pedagogice am avut ocazia să remarc un alt profesor SIMACHE în ambianţa creată de prezenţa colegilor lui şi a directorului din acea vreme Andrei VIJOLI. Prezenţa noastră a celor doi elevi trecea de cele mai multe ori neobservată deoarece şi noi ne străduiam să facem acest lucru, în sinea celor mai mulţi dintre noi consideram că locul elevilor nu este printre profesori la un consiliu pedagogic, dar organizaţia de tineret credea altceva, impunându-ne acest lucru. Profesorul schimba fasonul măştii sale severe care căpăta o nuanţă degajată, senină care îl avantaja ca aspect exterior în mod categoric devenind plăcut, chiar atrăgător. Vocea lui căpăta nuanţe calde, înlocuind-o pe aceea în care predominau tonurile înalte şi rar l-am auzit tunând şi fulgerând cum mai făcea prin internat destul de des şi mult mai rar la orele de curs. Profesorul SIMACHE devenea nea SIMACHE un tip jovial, cu o figură destinsă, animatorul plictisitoarelor şedinţe de lucru împreună cu Eusebie PREDA, dar mai ales Ion GRIGORE. Lumea i se adresa cu SIMAŞ sau Nea Nicule, afară de cazurile când pe capul tuturor pica o problemă serioasă, ca aceea a apariţiei de inscripţii anticomuniste pe pereţii liceului şi care din discuţiile cu colegii mei dizidenţi făcute după evenimentele din 1989, fuseseră scrise chiar de securişti pentru a justifica arestările ulterioare. La primele poante plasate la moment şi din plin, pe mine cel puţin m-a făcut KO, deoarece efectiv am fost luat pe nepregătite, dar după câteva şedinţe m-am obişnuit cu acest trio care pentru ambianţa pe care o crea era invitat la multe familii din Ploieşti în special de sărbători, prezenţa lor asigurând o seară de excepţie.
            Nu doresc să fiu concesiv cu profesorul Nicolae SIMACHE, deoarece aşi deveni suspect, aşa că trebue să recunosc faptul că marele om a avut şi defecte tocmai, fiindcă era om. Nu îndrăznesc să contribui la destrămarea legendei care era creată încă din anii când era elev, ci conturarea în limite umane pentru creşterea credibilităţii laudelor incredibile pe care le-am adus acestui minunat om. Când profesorul Ion GRIGORE pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia VASILIU au primit titlurile de profesori emeriţi, domnul SIMACHE a făcut un tărăboi de mare amploare, iar când având nişte pile la minister, printr-o rubedenie, acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin BONCU, scandalul şi reclamaţiile au luat mare amploare, atenuate numai după ce în anul următor a primit şi dânsul titlul, aceste lucruri le ştiu chiar de la Ion GRIGORE şi Aspasia VASILIU care spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă. În situaţia în care elevul Mihai NICOLAE a fost prins furând ceva de la internat domnul SIMACHE s-a orientat greşit propunând eliminarea din toate şcolile din ţară şi numai intervenţia energică a profesorului George Iancu GHIDU, dirigintele elevului, extrem de bine argumentată a aplanat incidentul. Mai greşea domnul SIMACHE excluzând sportul din viaţa elevilor şi neglijând aspectul său vestimentar, dar aceste defecte mici fac din dânsul cu atât mai mult un model uman prin numeroase plusuri în domeniile esenţiale, dar şi câteva minusuri. Cea mai mare greşeală pe care a plătit‑o cu viaţa a fost însă indolenţa totală faţă de condiţiile de viaţă. Colegul meu, doctorul Nelu GĂUCAN mi-a povestit starea jalnică de sănătate în care l-a găsit în iarna lui 1971 stând la muzeu pe o ladă şi cu un covor sub cap, când a intervenit să fie internat de urgenţă, dar era prea târziu pentru un organism biciuit cu lipsă totală de interes pentru această problemă, fiindcă efectiv nu mai putea mânca. Ca şi Ion GRIGORE, Nicolae SIMACHE nu poate fi luat ca un model deoarece le lipseau din motive pe care nu-mi permit să le analizez, fiindcă nu am acest drept, componenta familiară, dar cu toate acestea trebue să fie luaţi ca exemple demne de urmat prin devotamentul lor şi rezultatele la care au ajuns pe căi diferite. Cu toate rezultatele sub nivelul celor doi, modele pot fi profesorii Constantin RÂPEANU, George Iancu GHIDU, Constantin ZAHARESCU sau Nicolae LIPCAN care pe lângă activitatea lor profesională la nivel înalt, au avut o familie şi au reuşit să‑şi educe proprii copii în paralel cu educaţia elevilor.
            Despre motivele burlăciei profesorului Nicolae SIMACHE există două variante serioase.
            Prima variantă aparţine profesorului de istorie Paul POPESCU care a studiat viaţa lui SIMACHE şi a publicat patru volume despre aceasta. Pe vremea când era student SIMACHE a cunoscut-o pe domnişoara ALEXANDRESCU din comuna Livada de lângă Buzău, o fată extrem de bine educată şi frumoasă cu care s-a logodit în pofida unui defect auditiv al acesteia. Căsătoria era iminentă, mai ales că tatăl fetei era un mare bogătaş. După absolvirea facultăţi de litere Nicolae SIMACHE a ocupat un post de substitutor urmând ca în conformitate cu cele discutate cu socrul lui, anul viitor la absolvirea dreptului să se înscrie în barou. După ce a absolvit însă şi dreptul, SIMACHE si-a definitivat formele de profesor renunţând la cariera de avocat. Şocat de acest lucru socrul lui i-a redus drastic dota ceea ce, din cauza faptului că tânărul s-a considerat jignit, a condus la ruperea logodnei.
            A doua variantă aparţine profesorului Bucur CHIRIAC şi este prezentată în cartea biografică a lui Nicolae SIMACHE intitulată "Trecător grăbit prin timpul nostru", în care susţine că profesorul a avut o logodnică răpusă de o boală nemiloasă la o vârstă fragedă, cărei înainte de a muri i-a promis dragoste veşnică.
            Din câte îl cunosc pe domnul profesor Nicolae SIMACHE eu cred că ambele versiuni sunt adevărate profesorul suferind în timpul impactului său cu Cupidon, două şocuri care de care mai dureroase, după care a hotărât să se ferească de el.
            Ultimele zile ale vieţii şi le-a petrecut la spital, printre alţii, sub îngrijirea colegului meu doctorul Dorin CALOTĂ căruia i-a mărturisit lucruri zguduitoare despre poporul român pe care l-a iubit aşa de mult. Faptul că în Dacia au fost trimise legiuni formate din condamnaţi şi nu legiuni de elită, că nici despre Daci, relatările puse pe seama lui Herodot erau departe de semnificaţia reală pe care a dat-o părintele istoriei. Iubea foarte mult poporul român, dar îi sublinia defectele pe care din păcate nu putuse să o facă la catedră, mai ales sub regimul comunist care nu permitea aşa ceva. Cu regret îşi amintea de certurile fără sens dintre domnii munteni şi moldoveni, de naivitatea lui Tudor VLADIMIRESCU şi a lui Mihai Viteazul. Spunea că numai dacă ne cunoaştem defectele vom avem posibiliatea de a le remedia sau de a le evita pe viitor.
            Extras din Jurnalul Meu cu data de 11 ianuarie 2003, când a avut loc cea de-a treia întâlnire Trimestrială a Promoţiei 1952 Nichita STĂNESCU: Am discutat despre Profesorul Nicolae SIMACHE şi Dorin a povestit cum, la ultima internare la Spitalul Petrolului, neputând primi un diagnostic, era bănuit de un sifilis psihologic sau aşa ceva. Cu toate că doctorii au evitat ca profesorul să afle presupunerile lor, acesta a intuit şi i-a mărturisit lui Dorin că nu poate avea aşa ceva deoarece el nu a avut vreodată un contact sexual cu o femeie. Apoi la îndemnul meu, Dorin a povestit, legat de indignarea lui Sergiu pentru ceea ce spune Horia PATAPIEVICI, că şi profesorul Nicolae SIMACHE, în ultimele lui zile nu a avut cuvinte de laudă la adresa poporului român.
            Cu ocazia aniversării a 25 de ani de la săvârşirea liceului, cum spunea Nichita, promoţia 1952 a Liceului Ion Luca CARAGIALE a primit, la propunerea mea, numele lui Nichita STĂNESCU, iar în prima zi a întrevederii am fost cu 27 de maşini la mormintele dascălilor noştrii din Ploieşti şi la Cosminele, la mormântul domnului SIMACHE. Sunt foarte mândru de acest lucru, fiindcă în calitate de organizator al acestei întâlniri am făcut acest gest de recunoştiinţă la mormintele dascălilor noştri nerealizat până acum de alte promoţii. Avertizat de starea proastă în care se găseau mormintele unora din profesori la Ploieşti, pe care am remediat-o, l-am rugat pe colegul meu arhitectul Ion POPA, să treacă pe la Cosminele, unde a găsit mormântul neîngrijit şi piatra funerară pe care veghează efigia profesorului căzută la cutremur şi a activat primăria, aşa că la venirea noastră totul era normal. A fost un moment înălţător, amplificat şi de puternica impresie făcută asupra noastră de Valea Cosminelor, cea despre care profesorul ne-a spus, nu odată, că este o adevărată minune, lucru despre care ne-am convins constatând că nu exagerase cu nimic. Au fost aprinse lumânări şi s-au apus vorbe frumoase pe care probabil că de acolo de sus profesorul a fost încântat şi a fost bucuros că a luat dirigenţia unei clase, considerată pe nedrept ca o clasă de turnători. Dintre ultimele lucruri pe care le-a spus foştilor lui elevi în ultima oră la terminarea liceului, redau dintr-o agendă prăfuită găsită printre relicvele mele ... simt nevoia, acum la despărţire să vă spun multe, cât mai multe ... aş vrea să vă spun ce v-am mai spus şi ce nu v-am mai spus în toţi aceşti ani ... îmi dau seama că aceasta este ultima oră, îmi dau seama ce ascund în sine aceste cuvinte, înseamnă că ne despărţim. Drumurile noastre se vor despărţii, poate unii nu ne vom mai vedea niciodată, viaţa ne desparte, partir c'est un peu mourir ... istoria este necesară în viaţă ... profesorii: unii mai înţelepţi, alţii cum sunt ei, alţii ştiu mai mult ... e uşor să greşeşti ... supărarea e o mică înşelătorie pedagogică, un truc didactic ... alteori m-am supărat, nu m-am supărat din interesele mele ci din ale voastre ... am schimbat metoda ca să o găsesc pe cea mai bună ... greşelile le-am uitat, nu duc cu mine decât părţile frumoase ... v‑am umilit ca să reacţionaţi ... şi noi am greşit, vă veţi da seama de aceasta, peste ele se va trage perdeaua uitării ... continuaţi munca şi veţi reuşi ... luaţi lucrurile în serios ... munciţi serios şi sistematic ..
            În 1992, informat dintr-un anunţ la ziar, am participat la parastasul de 20 de ani al profesorului SIMACHE la una din bisericile ploieştene. După slujbă, cu o singură excepţie, academicianul Ştefan ŞTEFĂNESCU, au luat cuvântul doar foşti activişti frustraţi, pe care cu alte ocazii nu-i mai asculta nimeni şi au etalat judecăţi despre profesor într-un limbaj de lemn veritabil. Cu toate că şeful culturii de atunci Alexandru BĂDULESCU, care era acelaşi cu cel dinainte, a încercat să mă oprească am luat cuvântul intrigat
            - Doresc să spună ceva despre minunatul profesor măcar unul din elevii lui care l-a avut profesor şapte ani şi diriginte doi ani, care a reprezentat pentru el o treptă a devenirii şi nu o să mă opresc decât la intervenţia domnului academician sau al părintelui paroh ... În liniştea care a urmat intrării mele în forţă, am început depănarea de amintiri despre acest om minunat, despre generaţiile răsărite sub ochii lui ocrotitori, despre cum preda istoria adevărată şi cea impusă de comunişti ... "printre care sunt destui de faţă" ... Din când în când mai ceream din ochi aprobarea academicianului şi a preotului pentru încă o secvenţă, dar cum ce am spus, era probabil interesant nu am fost oprit până când nu m-am răcorit spunând lucrurile esenţiale în amintirea acestui om minunat care pentru ideile lui şi-a sacrificat totul, a avut un ideal în viaţă şi a intrat de bunăvoie în făclia care a ars pentru a lumina acest ideal. La rândul nostru faptul că respectăm valorile este în mod cert o dovadă palpabilă că le-am meritat pe deplin, iar dispariţia lor ne face să medităm profund asupra sensului existenţei umane şi să constatăm că rămân fără a mai fi prezente cu atât mai mult ale noastre, iar trecerea lor prin lume devine utilă pentru generaţii întregi.