După examenul de admitere în liceu în prima fază a fost afişată o singură clasă în care eram inclus şi care era compusă în proporţie de două treimi din colegii mei de la clasa specială III-a A provenită de la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, cu toate că la concurs participaseră vreo 600 de candidaţi. Sesizând valoarea candidaţilor profesorul de matematică Ion GRIGORE a refuzat să semneze procesul verbal dacă nu se fac cel puţin două clase, aşa că directorul noului Liceu de Băieţi Nr. 1, unicul liceu teoretic, Leonida SÂRBU, a acceptat formarea a două clase 8-a A şi 8-a B, iar eu fusesem repartizat la clasa B unde am început şcoala. Ulterior la presiunea exercitată de părinţi a mai fost creată şi clasa 8-a C, iar prin reorganizare eu am fost repartizat acolo, din însemnările mele rezultă că acest lucru s-a petrecut pe data de 3 noiembrie 1948. Spre marele meu regret a trebuit să mă despart în clasa 8-a de profesorul ZAHARESCU şi ca paguba să nu fie singulară în loc să ne predea fizica profesorul Ion GRIGORE, a venit o profesoară tânără, domnişoara Claudia MĂMĂLIGĂ, slab pregătită care a făcut-o de oaie. În plus, la matematică ne-a fost repartizat profesorul Constantin TEODORESCU-Ţambal care cu toate că era un matematician bun, după cum susţinea mai târziu domnul GRIGORE, era complet dezinteresat şi numai pasiunea lui pentru băutura care l-a făcut să ceară transferul la Valea Călugărească ne-a adus izbăvirea în clasa 9-a, prin venirea lui GRIGORE care cu greu ne-a scos la liman, altfel cu un aşa mare gol la matematică, carierele tehnice ale celor de la C ar fi fost compromise. Clasa C s-a dovedit un colectiv minunat cu colegi care m-au făcut să mă simt excelent şi în plus în afară de învăţătură bătea un vânt de mare aderenţă pentru sport, din acest punct de vedere fiind clar liderii celor trei clase. Cum în clasa 9-a, la cererea noastră insistentă, am scăpat şi la fizică prin venirea unui profesor adevărat, Meier KÖRNER şi la română DINULESCU a fost înlocuit iniţial de Gheorghe MILICA şi apoi de inegalabilul Constantin M. RÂPEANU lucrurile au revenit la normal. Dar şansa noastră cea mare s-a numit dirigintele care era profesorul de franceză, ilustrul George Iancu GHIDU, care s-a dovedit a fi un mare iubitor de copii şi un păstor priceput, păcat că in clasa 10-a s-a mutat la Bucureşti, dar am avut noroc şi de data asta, fiindcă diriginte a devenit nimeni altul decât profesorul de istorie Nicolae SIMACHE.
            Marţi 19 Octombrie 1948
            … Am început şcoala de vreo câteva zile şi sunt repartizat provizoriu la clasa 8-a B unde mă simt bine şi aşi dori să rămân … Termin fiindcă trebuie să fac vreo cîteva revizii la laborator că nici de el nu m'am mai ocupat din cauza examenului şi … a fetelor. (aveam acasă un mic laborator de chimie)
            Vineri 22 Octombrie 1948
            … Ieri am fost la piesa "Clasa 8-a B" care mi-a plăcut mult. Azi după masă cu o combinată 8A-8B de foot-ball fără Popa şi Valy am înfruntat piticii C.F.R. Ploieşti-ului care ne-au învins cu 3-1(1-1), eu am înscris unicul gol al nostru.
            Sâmbătă 23 Octombrie 1948
            După o jumătate de zi de şcoală, după amiaza, am făcut un match de basket-ball 8A-8B. Am învins noi desigur şi am constatat cu această ocazie că acum ştiu să joc basket destul de bine. După ce am plecat dela Concordia am trecut şi pe la Telefoane unde nu am stat decât puţin. Mă simt bine, deci şi învăţ, dar regret foarte mult căci Luni va trebui să ne amestecăm iarăşi şi nu ştiu cum mă voi simţi cu alţi colegi.
            Duminică 24 Octombrie 1948
            … În ce priveşte şcoala nu mă pot împăca să ştiu că mă voi despărţii de Valy, Ştefănel, Gopo, Cava, Popa, Mily, Niny etc.
            Miercuri 3 Noiemvrie 1948
            M'am simţit bine la 8B unde am făcut sport şi am găsit colegi buni, dar azi m'a amestecat şi am trecut la C. Aşi vrea să asist la orele de Fizică de la clasa B  (unde preda profesorul ZAHARESCU).
            Vineri 5 Noiemvrie 1948
            Nu m'am simţit atât de prost după cum am crezut la C. M'am simţit potrivit şi cred că mă voi acomoda. Voi învăţa …
            Luni 15 Noiemvrie 1948
            … În cercul nostru dela 8C am început să mă simt bine. Voinţa mea pe care altădată mă bazam atât de mult m'a părăsit acum complect, iar eu îmi dau seama că ar trebui să iau câteva hotarîri radicale (am uitat până şi să scriu Noiemvrie cu "r".
            Îmi pare rău de ZAHARESCU căci îmi dau seama că nu voi face materie prea multă cu Grigore (la fizică) şi deci speranţele de a mă face inginer chimist au să înceapă să fie diluate. În voinţa care mi-a mai rămas mie nu ! cât de puţină, dar bine că există.
            14 III 1949
            … Pe semestrul I am media generală 8,82 …
 
            Corupţia pusese stăpânire în acea perioadă pe toate domeniile şi lumea medicală nu putea să facă excepţie de la acest lucru, dar nu le-a ajuns să jumulească pe bieţii bolnavi şi au început să se jumulească bine chiar şi între ei. Ocuparea posturilor de medic primar era o sursă grozavă de jumulit doctorii şi cu cât mai mulţi cu atât un profit mai mare, aşa că cei de la minister au hotărât să-i bage în concurs chiar şi pe cei care absolviseră un doctorat în ştiinţe medicale. Sumele care se cereau erau imense şi în felul acesta, nu beneficiau de posibilitatea materială decât cei care aveau resurse, adică cei care luau gras, în felul acesta se amplifica corupţia în avalanşă. Nu dădeai unde şi cât trebuia, nu promovai concursul cu apariţia riscului să te trezeşti cu postul pe care lucrai de ani de zile, ocupat apoi de altul cu bani mai mulţi sau cu pile de la partid ori securitate, fiindcă aşa se putea recompensa fidelitatea la aceste organe odioase.
            Desigur că au existat şi curajoşi care bazându‑se pe experienţa şi cunoştiinţele lor medicale au îndrăznit să încerce să spargă aceste bariere ale ruşinii.
            Prietenul meu Dr. Dan PĂSCULESCU din promoţia 1951, şeful secţiei de boli interne la Spitalul Judeţean Ploieşti, încrezător în valoarea sa, se înscrie fără să dea ciubuc la concursul care s-a ţinut la Spitalul Colentina din Bucureşti. La prima probă i se prezintă un pacient şi un set de buletine de analize pentru diagnosticare. După examinare Dan îi pune diagnosticul în scris şi-l prezintă comisiei de examinare. Comisia analizează diagnosticul pus şi-i dă candidatului fişa reală a pacientului ... stupoare, diagnosticul comisiei apărea complet diferit … Dan se retrage fără să mai se prezinte la următoarele probe. După vreo lună, ros totuşi de întrebări, Dan trece pe la Colentina pe la doctorul Eugen DINU colegul lui de liceu şi de facultate, care îl consolează spunându-i că fişa pe care o văzuse la comisie nu semăna cu cea reală, fiind contrafăcută pentru candidatul care nu dăduse darul şi trebuia eliminat.
            Cel mai bun prieten al meu doctorul Ştefan LUCINESCU, doctor în ştiinţe medicale, unul din cei mai valoroşi epidemiologi din ţară (solicitat să devină cadru universitar la Bucureşti), printre primii convocaţi la analiza tuturor epidemiilor din ţară şi mai ales din Delta Dunării, se prezintă bineînţeles la examen plin de cunoştiinţe, dar cu mâna goală.  La prima probă i se pune la microscop o lamă pentru a determina germenele. Se uită la microscop şi imediat explică comisiei natura germenelui, dar unul din membrii comisiei îi spune puţin încurcat:
- Ştiţi domnule doctor, … ne pare foarte rău, dar se pare că faceţi o confuzie.
            Ştefan LUCINESCU este un tip echilibrat, calm, mult mai modest decât trebuie, un doctor care nu a luat în viaţa lui un leu de la  un pacient, strălucit pregătit profesional, deoarece şi-a făcut un crez din muncă. Mi-au povestit ce a urmat atât el cât şi soţia lui, medic de aceeaşi specialitate prezentă în sală.
- Lame ca asta văzusem în viaţa mea cu miile, aşa că eram absolut sigur că era o încercare neruşinată de a mă înlătura de la concursul de primariat, care avea un număr limitat de locuri, fiindcă nu le dădusem ciubuc. M-am înroşit, inima a început să-mi bată ca toba de la fanfara militară şi în clipa aia a explodat tot omul de bună credinţă din mine şi revoltat am spus cu un ton aspru că nu recunosc o altă opinie decât dacă este dată de domnul profesor Vlad BÂLBÂIE.
            Cineva din comisie a încercat să spună … cum vă permiteţi domnule doctor să-l deplasaţi pe domnul profesor, dar a fost întrerupt brusc şi extrem de brutal de acesta care a spus:
- Cum îţi permiţi dumneata să răspunzi în numele meu, pentru doctorul LUCINESCU fac asta, şi încet, mergând cu bastonul, a venit la microscop a analizat cu mare atenţie lama şi-a ridicat privirea spre comisie spunând:
- Doctorul LUCINESCU are dreptate, să vă fie ruşine.
            Desigur că imediat cineva din comisie a început să se lamenteze, a spus că a fost o eroare regretabilă, şi-a cerut scuze etc. La sfârşitul concursului după trei probe Stefan LUCINESCU a ieşit pe primul loc cu o medie de 9,87.
            Am fost colegi de liceu în clasele 8-9, fiindcă în clasa X-a părinţii lui s-au mutat la Bucureşti, pentru ca băiatul să fie bucureştean la intrarea în facultate. La noi în Ploieşti, printre colegii mei de liceu, a fost o adevărată modă ca inginerii petrolişti să se muta la Bucureşti în ultimele case de liceu ale copiilor, pentru a le crea acestora o ambianţă mai bună în timpul facultăţii. Astfel domnii ingineri Constantin SUCIU şi Mihai CONSTANTINESCU au devenit cadre didactice la Institutul de Petrol şi Gaze, iar domnii Haralambie CAVADIA şi CONDREA (tatăl vitreg al lui Dan) s-au mutat în Ministerul Petrolului.
            M-am apropiat foarte mult de Dan, deoarece era un băiat inteligent, educat, bun sportiv, de o francheţă devastatoare şi mai ales de o bunătate ieşită din comun. Îmi amintesc că în momentul când a auzit că m-am înscris la un campionat de tenis de masă pe oraşul Ploieşti, mi-a oferit paleta lui specială, cu mâner de plută, adusă de tatăl lui din Anglia, pe care o ţinea ca pe un talisman, cu care ştia că joc cel mai bine, iar când am venit la şcoală şi s-a aflat că m-am clasat pe locul II, el a fost primul care m-a felicitat şi mi-a spus că pot să iau paleta la toate concursurile importante. Despre francheţea lui mi-am dat seama la o vizită făcută la muzeul Antipa cu colegii de liceu, când o profesoară care conducea alt grup a avut un accident vestimental în sensul că i-a alunecat jartiera şi ciorapul, iar Dan s-a apropiat politicos şi a atenţionat-o pe biata femeie care a făcut o figură îngrozitoare plecând imediat să se ajusteze. La un caz oarecum similar am asistat în Piaţa Cuza la magazinul de piese auto al familiei Rădoi unde priveam prin vitrină şi am văzut cum unei doamne de condiţie bună i-au alunecat chiloţii în timp ce trecea prin piaţă. Când a observat s-a schimbat la faţă a încercat să se aplece şi să-i tragă în sus, apoi a ezitat o clipă după care s-a scuturat de ei a scos picioarele din chiloţi şi a plecat grăbită şi uşurată. Îmediat a trecut pe acolo o ţigancă cu fuste largi care fără să se sinchisească i-a luat şi intr-o clipă au dispărut. Un caz live s-a întâmplat la ştrandul Oreon, unde la ieşirea din apă, Dorina NICOLAE avea sutienul căzut cu unul din sâni la vedere, iar când a observat a început să plângă şi a plecat acasă. Când după ani de zlie am dezbrăcat-o la mine acasă, cu lumina aprinsă aşa cum îmi plăcea mie şi mă uitam cu plăcere la ea, m-a întrebat dacă îmi place ce văd şi am răspuns că da, dar ştiam ceva de la Orion la care s‑a supărat şi cu greu am îmbunat-o.
            Faptul că mi-a povestit cu mare sinceritate unele lucruri delicate din viaţa lui ne-a apropiat şi mai mult. Tatăl lui, inginer petrolist cu studii în străinătate, lucra în petrol şi pe vremea aceea, lumea petroliştilor însemna highlife-ul vieţii din România, aveau cluburi la fiecare rafinărie, ştranduri, iar faptul că foarte mulţi ingineri petrolişti erau americani, englezi, olandezi sau nemţi şi locuiau în coloniile rafinăriilor ploieştene, făcea din acest oraş buricul pământului. Încă prin anii 50 mulţi străini, nu ştiau mare lucru despre România, dar când li se spunea Ploieşti, gata ştiau despre ce este vorba. Mătuşa mea care făcea parte din lumea bună a Bucureştilor acelor vremuri, îmi povestea că moda se lansa la Ploieşti de nevestele petroliştilor la Restaurantul Berbec, unde cântau cele mai renumite orchestre ca ale fraţilor Nicuşor şi Victor PREDESCU din piaţa Anton, cu solişti ca Ioana RADU, Maria TĂNASE sau Gică PETRESCU. Era şic pe vremea aceea să pleci seara de la Bucureşti, să iei masa la Berbec şi să te întorci acasă, mai ales că şoseaua era foarte bună şi puţin circulată.
            Mama lui Dan SOLOMON era din familia NASOPOL, o familie de bogătaşi celebri şi s-a căsătorit cu un inginer petrolist, la întoarcerea acestuia din Anglia unde îşi făcuse studiile. Dan era prin clasele primare când tatăl lui s-a îmbolnăvit de un cancer, incurabil atunci ca şi acum, sărmanul om se pregătea să părăsească această lume foarte devreme, făcându-şi griji în privinţa viitorului familiei pe care o întemeiase. Dan mi-a mărturisit că nu ştie despre o discuşie preliminară, însă într-o zi tatăl lui i-a chemat la o discuţie pe fiu, soţie, mamă, soacră şi pe inginerul CONDREA, cel mai bun prieten al lui un obişnuit al casei care era necăsătorit. Tatăl lui era stors de vlagă din cauza bolii, însă în condiţii acceptabile şi pe deplin coerent şi conştient, le-a spus că în curând o să moară şi că ar dori să moară liniştit, dacă ar lăsa în urma lui o situaţie familiară intr-o poziţie sigură. Pentru acest motiv îl roagă pe prietenul lui cel mai bun, ca după ce el o să moară să se îngrijească de familia lui ca de propria familie şi ca acest lucru să fie mai uşor, îl roagă pe el şi o imploră pe soţia lui să se căsătorească, iar pe Dan îl roagă să-l asculte pe tatăl lui vitreg ca pe el, fiindcă este cel mai bun prieten al lui şi este convins că va deveni prieten tot atât de bun cu băiatul lui. Într-o atmosferă stupefiantă, după ce a trecut momentul de şoc, toţi cei de faţă au promis în mod limpede bolnavului că dorinţele îi vor fi îndeplinite întocmai.
            Eu am fost pentru prima dată în casă la Dan SOLOMON după vreo 5-6 ani de la evenimentul descris, mama lui se numea doamna CONDREA, domnul inginer CONDREA era un tip extrem de apropiat de noi copii şi foarte amabil, iar în casă locuiau împreună cu ei, mama doamnei CONDREA şi mama domnului SOLOMON, două bunici extraordinare. În viaţa mea am avut ocazia să intru în multe case, la familii de condiţie foarte bună sau bună, dar trebuie să mărturisesc că ambianţa pe care am găsit-o în casa familiei CONDREA este pe departe de neegalat. Era o minune să vezi cu câtă amabilitate naturală, neprefăcută, se discutau problemele şi mai ales cu câtă dragoste era înconjurat Dan, în jurul căruia se concentra totul, probabil că bunătatea pe care el o radia era o reflecţie a atmosferei de acasă. Şi nu am intrat în casa acestei familii de puţine ori, fiindcă în timpul facultăţii mă invitau foarte des pe la ei, cel puţin odată la două sau trei săptămâni şi dacă lipseam o perioadă mai mare eram dojenit cu atâta blândeţe că pur şi simplu eram emoţionat. Dacă din anumite motive, de sărbători nu plecam acasă la Ploieşti şi afla Dan, trebuia neapărat să trec măcar câteva ore pe la ei. Am învăţat de multe ori împreună cu toate că urmam facultăţi diferite, am lucrat împreună la geometrie descriptivă deoarece ei făceau un curs mai detaliat şi amănunţit fiind mecanici, la desen, acasă la el care stătea foarte aproape de Politehnică sau la biblioteca politehnicii. Prietenul lui cel mai bun în liceu a fost Ştefănel LUCINESCU, dar faptul că urma medicina şi în plus avea unele probleme sentimentale l-au făcut pe Dan să se apropie mult de mine şi culmea acestui triunghi a fost faptul că după ce el ne-a părăsit pe amâmdoi, eu cu Ştefănel  ne-am apropiat şi mai mult, devenind nu numai cei mai buni prieteni, dar având o relaţie aproape ca nişte fraţi. În toată această perioadă atmosfera din familia lui Dan a fost ireproşabilă, şi dacă mi-am dorit vreodată un model de familie, acesta a fost modelul meu, care din păcate s-a dovedit de neatins.
            Vineri 1 Septembrie 1950
            … Şi este vorba ca Dan Solomon să plece la Bucureşti ceea ce mă întristează căci se decomplectează echipa liceului de volei şi aşa fără Dan Păsculescu şi Réne Creţescu.
            23 Octombrie 1950
Echipa liceului a bătut cu 2-0 pe campioana capitalei Chimie şi Sinteze arătând pentru  nu ştiu a câta oară faptul că la Ploieşti sportul şcolar (volley-ball) este primul pe ţară. … Mâine este ultima zi de şcoală a lui Solomon Dan-Nase-Nae-Nazone-Gherase-Mözi-Nasica şi Stăpânul tribului nostru în care eu sunt vistiernic.
25 Octombrie 1950
Solomon a venit azi la şcoală să-şi ia ziua bună şi apoi a plecat, mi-a lăsat numărul de telefon care cred că era 5-25-14, plecarea lui a fost foarte dramatică încât la ora următoare am fost întrebaţi de ce suntem aşa de trişti.
            Culmea a fost faptul că această familie, plecată din start de la o tragedie demnă de un roman, a avut un final demn de o tragedie antică. Dan a terminat facultatea de mecanică şi a fost angajat la Uzinele 23 August ca inginer stagiar. La câteva luni după angajare, nu se ştie cum, Dan face o criză de encefalită, nu era cunoscut de nimeni în uzină şi a avut ghinionul unui medic nepriceput care i-a pus diagnosticul de epilepsie, fiind reţinut în staţionarul uzinei. După un timp destul de lung, când şi-au dat seama că are ceva mai grav, s-au hotărât să-l trimită cu o salvare la spitalul de urgenţă. Dar ca să se pună capac la toate, savarea, condusă de un şofer nepriceput, se răstoarnă chiar în uzină, Dan cade de pe targa de care nu fusese legat şi se loveşte destul de grav, durează destul timp până vine altă salvare să-l ducă la urgenţă şi moare pe drum. A fost înmormântat la Ploieşti în cavoul familiei NASOPOL, unul din cele mai frumoase cavouri din cimitirul Viişoara, iar la înmormântare a fost o dramă. Toată lumea era distrusă, colegii lui de liceu din Ploieşti şi Bucureşti, colegii de facultate, cunoscuţii, dar mai ales familia în frunte cu mama lui, cea pentru care afară de copilul ei altceva nu a existat în viaţă. În anul următor am trecut prin Bucureşti şi am făcut o vizită familiei lui Dan, am fost primit extraordinar, mama lui mi-a mulţumit că m-am gândit la ea, atmosfera din casă era aceeaşi, dar la plecare doamna CONDREA a făcut o criză, a leşinat şi am crezut că se prăpădeşte. După ce s-a liniştit şi s-a scuzat pentru slăbiciunea avută i-am mărturisit dragostea mea pentru Dan, pentru atmosfera din familia lor, dar i-am spus că nu pot să mai vin, fiindcă îmi dau seama ce sentimente îi trezesc şi eu îi iubesc, nu vreau să le fac rău.
            Vasile STAN zis Ţuli, cu un an mai mic decât mine la liceu şi coleg la baschet, era un jucător foarte talentat, faptul că a plecat la studii la Moscova a întrerupt o carieră sportivă care se întrevedea  prodigioasă. Băiatul ăsta era mare zăpăcit în tinereţe şi una din demenţele celebre a fost faptul că după un meci, pe terenul de sport, a urinat prin grilajul de la geamul internatului în butoiul cu varză murată dintr-o magazie. Marele lui ghinion a fost faptul că profesorul Nicolae SIMACHE directorul internatului l-a surprins asupra faptului. Nu pot să descriu ce a urmat şi cuvintele cu care profesorul SIMACHE l-a admonestat ... mi-ai nenorocit copii, i-ai lăsat nemâncaţi ... măgarule, te dau afară din toate şcolile din ţară ... Norocul lui a fost tatăl său fost ilegalist, mare director la o unitate din petrol, cu o mare influenţă în judeţul Prahova pe de o parte, iar pe de alta că era un băiat cuminte, cu note bune. Până la urmă a fost iertat, tatăl lui a cumpărat internatului un butoi cu varză murată, a donat ceva bani şi lucrul a fost uitat.
            Împreună cu alt baschetbalist Sorin STROE, jucam poker la Mieluţă ŢENEA, viitor inginer constructor şi consilier în probleme de construcţii al lui nicolae ceauşescu, fiindcă locuia în centru şi părinţii lui ne permiteau. După un poker ieşim cu toţi prin oraş şi agăţăm două fete pe care le convingem să vină la mine, fiindcă părinţii mei erau plecaţi din Ploieşti. Acasă am dat drumul la radio, am dansat, iar după un timp Ţuli îmi spune ca a aranjat cu una din fete, o sportivă foarte cunoscută, prietenă şi vecină cu mine, Cati ALEXANDRESCU, să plece ca să rămână cealaltă la o poştă. Din start eu m-am retras din combinaţia asta împreună cu Sorin STROE, am stat la bucătărie şi i-am lăsat pe Ţuli cu Mieluţă să facă ce vor ei. Când am auzit însă ţipetele îngrozite ale fetei m-am dus cu Sorin şi am găsit fata răstignită pe pat de nebunii care erau în pielea goală. Imediat i-am oprit şi i-am trimis în bucătărie. Am rămas singur cu fata şi am liniştit-o cu asigurări că nu o să se întâmple nimic fără asentimentul ei. Când am examinat-o mai bine am constatat că Ţuli juisase pe fusta ei pe care nu o putea purta aşa. Am pus-o să se dezbrace şi am mers la baie unde şi-a spălat fusta şi am pus-o pe balcon la uscat. După incident, văzând că se află în siguranţă, fata s-a calmat ca şi băieţii, ne-am pus pe un poker, iar fata ne urmărea în sutien şi cu un prosop pe ea. La urmă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, culmea isteriei, fata a început să-şi calce fusta în timp ce nebunul de Ţuli o bătea pe fese cu membru în erecţie, fără ca ea să se opună, din contră făcea mare haz de situaţie. Când au plecat de la mine, am răsuflat uşurat că mare‑i grădina lui Dumnezeu şi am scăpat cu bine dintr-o situaţie care putea deveni neplăcută.
            Cu originea lui socială foarte bună Ţuli a fost trimis în Uniunea Sovietică şi la întoarcere a fost repartizat la Brăila unde ocupa un post foarte important pe vremea când i-am făcut o vizită deoarece aveam nevoie de ceva materiale. M-a primit foarte bine mi-a prezentat pe soţia lui, şefă de cadre la aceeaşi întreprindere, o femeie remarcabilă ca aspect şi comportamental, iar în ce priveşte materialele dorite am fost servit cu mare promptitudine. Nu ştiu din ce motiv Ţuli a fost transferat la Piteşti pe post de director adjunct, unde la început s-a prezentat singur ca să vadă condiţiile, să-şi găsească o locuinţă potrivită. S-a prezentat la intreprinderea de transpoarte din Piteşti, dar nu a găsit directorul care era plecat în deplasare însă a aflat că se numeşte Gheorghe HUZUNEANU, un coleg de clasă şi de baschet al lui, dar nu a spus nimic, aceste lucruri erau mai bine să nu se cunoască pe vremea aceea. Seara a fost invitat să locuiască la un inginer şi s-au dus să mănânce la restaurant unde Ţuli scăpat de grija nevestii care îl cam ţinea sub papuc, s-a abţiguit puţin. În timp ce erau la masă în local a intrat directorul general HUZUNEANU care s-a aşezat la masă şi a comandat ceva. Noul coleg al lui Ţuli i-a spus să fie puţin mai liniştit, fiindcă a intrat directorul general care este un tip foarte sever .... Spre groaza acestuia Ţuli s-a dus direct la masa lui HUZUNEANU cu care s-a întreţinut povestindu-i toată tărăşenia şi la urmă când a revenit la masa lui, colegul era înţepenit de groază de morala pe care urma să o primească a doua zi de la directorul general. După câteva luni inginer şef a fost numit un alt coleg ploieştean, Gabi CĂLINESCU şi când am fost la ei pentru nişte probleme de transport am fost servit fulger şi gratuit.
            După ani buni Stan VASILE a fost două sesiuni deputat PDSR de Argeş şi la rugămintea mea împreună cu deputatul PNŢCD de Prahova Mircea MUNTEANU au sprijinit alocarea în două rânduri, de fonduri cu care s-a răscumpărat casa natală a lui Nichita STĂNESCU, a fost unul din puţinele momente în care opoziţia a dat mâna cu puterea pentru realizarea unui lucru meritoriu.
            Cu Mili am fost coleg de bancă în primele trei clase de gimnaziu la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel şi am împărtăşit multe bucurii şi necazuri. La început am fost foarte apropiaţi, fiind pasionaţi de chimie şi avea acasă un mic laborator unde experimentam diverse lucruri. Fratele lui, "Brânză" era cu cinci ani mai mare ca noi, era premiantul liceului, iubind chimia aveau un laborator mai utilat şi uneori mergeam pe la ei să experimentez câte ceva. Tot în laborator făceam pe hârtie nişte trasee cu o sare de potasiu, pe care se paria şi când atingeam cu chibritul înroşit locul de start, sarea începea să ardă şi câştiga traseul care ajungea primul la start, implicit cel care pariase pe el, cu bani care îmi rămâneau de pe urma acestui joc îmi completam laboratorul cu cele necesare. În timpul unei experienţe de acasă mi-a căzut ceva pe jos şi în timp ce mă aplecam după obiectul respectiv pe masă s-a declanşat o explozie destul de violentă şi numai faptul că eram sub masă m-a salvat de la un accident grav, fiindcă nu aveam ochelari de protecţie. Am considerat acest lucru un semnal şi m-am decis să renunţ la chimie, mai ales că mătuşa mea mi-a băgat un fitil, că la chimie în Politehnică merg elevii buni nu cei foarte buni. Cu toată opoziţia lui Mili, am renunţat şi ca să nu mă răzgândesc i-am dăruit tot ce aveam în laborator. Faptul că în clasele VIII-XI el era la A, iar eu la C ne-a îndepărtat puţin fără însă să poată înlătura o prietenie cimentată în copilărie. Mili a urmat chimia la universitate şi a ajuns profesor universitar de mare renume. Lucram la Fabrica de Prototipuri din Ploieşti cu inginerul Armand PODAŞCĂ un om deosebit de bine pregătit profesional şi extrem de bine crescut care se transferase din Rafinăria Teleajen din cauza unui infarct miocardic, care nu-i mai permitea funcţia de şef AMC într‑o rafinărie cu probleme aşa de mari care îl stresau. Avea o fată care era în ultimul an la Universitate unde avea de susţinut doar examenul de chimie cu un profesor ANGELESCU din Ploieşti coleg cu Nichita STĂNESCU. Ştiind de la mine că am fost coleg cu Nichita, domnul Armand PODAŞCĂ cu toate că mă transferasem la Centrul de Calcul, m-a întrebat discret dacă nu cumva îl cunosc pe acest profesor şi când i-am spus că am fost colegi de bancă a rămas în culmea fericirii. Am dat telefon destul de încurcat la Mili căruia i-am explicat cum stă cazul, iar el cu firea lui deschisă mi-a zis că nu mă poate refuza, fiind prima dată când îl rugam ceva şi chiar mi-a reproşat lipsa de îndrăzneală de a-i spune direct la relaţiile dintre noi. După această discuţie am telefonat acasă la domnul PODAŞCĂ comunicându-i că am discutat şi poate să stea liniştit, la inima lui nu avea nevoie de stres. În seara examenului neliniştit de lipsa oricărui semn am telefonat la familia PODAŞCĂ şi doamna mi-a mulţumit pentru că totul este în ordine. Ca să fiu şi eu la rândul meu băiat subţire am telefonat la Mili să-i mulţumesc, dar el spunea că era cu mâna pe telefon dorind să vorbească cu mine. După o lucrare scrisă slabă, fata nu se prezentase la oral, dar să nu am grije că la reexaminare totul o să fie OK. Am îngheţat şi cu greu am reuşit să-mi cer scuze pentru toată încurcătura făcută, dar Mili m-a liniştit cu vorbe minunate, spunea că este mai obişnuit cu toanele copiilor şi grijile părinţilor. Despre cum a dat fata examenul, dacă a recunoscut minciuna măcar mamei ei, nu am mai aflat nimic, dar nici nu aş dori să mai aflu, mi-a ajuns.
            A fost colegu de liceu în clasese VIII-XI-a între 1948-1952, era fiul unui inginer petrolist, educat de mama lui şi o guvernantă, de la care învăţase franceza, engleza, chiar rusa, înotul, şahul, dar mai ales practicarea strălucită şi din instinct a bunelor maniere. Era cel mai frumos elev dintre toate cele trei clase paralele şi chiar din liceu, o figură de nordic, de aristocrat rus, înalt, cu părul blond uşor ondulat, ochi albaştri şi o atitudine seniorală cu o verticalitate atât fizică cât şi morală. Prin anii 70 când îşi amintea câteodată de el, Nichita STĂNESCU obişnuia să mă întrebe: … Bre, Goci, tot aşa frumos mai este prinţul Igor … şi se întrista când îi spuneam ce a mai rămas de el. Era un camarad desăvârşit care a dovedit în toate ocaziile că este un om de omenie, onoare şi cuvânt, nedezamăgindu-şi vreodată colegii sau prietenii. Făcea adevărate ravagii în rândul fetelor mai mici, de vârsta noastră, mai mari şi a femeilor măritate, deoarece avea o figură şi un comportament deosebit, care făceau să nu i se poată rezista, fără să forţeze nota. Pe vremea aceea, eu eram o vedetă sportivă răsfăţată a oraşului şi în această calitate aveam acces la fete sau femei deosebite din oraş, dar Igor, trebue să recunosc, avea intrare la femei la care eu nici măcar nu îndrăzneam să visez, iar el fără să insiste, era solicitat sau acostat de ele. Despre potenţa lui sexuală sau mărimea penisului nu ştiu nimic, fiindcă nu venea cu noi la dame, unde se lămureau toate aceste lucruri intime, implicit, fără să vrei, deoarece uşile care despărţeau camerele de sala de aşteptare aveau găuri prin care cei care urmau la rând, se delectau privind cum se desfăşoară lucrurile între cei doi care făceau sex.
            Igor era un elev bun, respectat de colegi şi profesori, fără să strălucească însă, deoarece practic acest lucru nu îl interesa, stătea în banca a 2-a, rândul de la geam cu Vincenţiu DUMITRU. Fiind un copil îndemânatic, desena frumos şi era printre cei mai buni la un joc ciudat pe care noi îl practicam, bătaia cu fularul înodat la unul din capete. Era un mare şi rafinat amator de muzică bună, de la jaz la muzica clasică, fiind un ascultător fervent al BBC-ului, unde pe vremea aceea cânta destul de des violonistul de jaz de origine română Victor SILVESTER şi a emisiunilor de jaz de la Voice of America prezentate de celebra voce a lui Willis CANOVER, dar şi al unor discuri, care la vremea respectivă se procurau cu mare deificultate. Vecin cu unul din pianiştii remarcabili ai Ploieştiului, Lulu MOFSESIAN, participa acasă la acesta la sesiuni de jaz, unde venea toată crema instrumentiştilor şi amatorilor din oraş, printre care şi Puiu COMĂNESCU, omul care a înfiinţat la Ploieşti, primul Club de Jaz din România şi primul festival de Jaz la Ploieşti cu participarea marelui animator Cornel CHIRIAC.
            Un moment important în viaţa lui Igor a constituit-o contactul realizat prin intermediul colegului nostru de liceu Titus PLEŞOIANU, cu grupul al cărui lider era chiar fratele acestuia Ţucu şi care cuprindea pe unul din premianţii liceului SAMSON şi mai rar, un doctor MINCIU de la Câmpina, care se considerau intelectuali cu multe clase peste toată lumea, cu care menţineau totuşi un contact de convenienţă, numai fiindcă trăiau în aceeaşi lume. Cu toate că era scârbit de această lume, doctorul MINCIU participa în mod activ la antrenamente şi la concursurile de tenis care se desfăşurau în Ploieşti, aşa că era bine cunoscut. Faptul că se considerau atât de deştepţi nu a fost materializat chiar de liderul lor, Tucu, cel care era un strălucit radiofonist, un contabil de excepţie, dar nu a urmat cursurile vreunui institut de învăţământ superior, pe care le considera o pierdere de timp. Curând grupului i s-a alăturat Vincenţiu DUMITRU, un elev strălucitor, copilul unui preot din cartierul Bereasca, dar al căriu cap era mai mult în nori decât pe pământ. Titus fratele cel mic al lui Ţucu participa la acţiunile grupului, dar fără să ţină pânzele sus, adică fără pic de tragere de inimă, lucru pe care-l simţeam de la el, fiind colegul meu de bancă, motiv pentru care  treceam pe acasă pe la el, fiindcă locuia lângă liceu.
            Curând, probabil sub bagheta doctorului MINCIU, grupul a devenit practicant al homosexualităţii şi cu toate că era făcut cu destulă discreţie, lucrurile au fost aflate în cercuri din ce în ce mai largi. Punctul culminant a fost momentul în care o soră i-a surprins pe doctorul MINCIU şi SAMSON făcând homosex într-o seară în camera de gardă şi a alertat conducerea spitalului care a trebuit să informeze organele de ordine, în final ajungându-se la proces public. Colegul meu Valerică PÂRVAN, care era cel mai informat în materie de procese de scandal, a participat la proces şi ne-a povestit câte ceva la şcoală, din care am reţinut numai pledoaria lui MINCIU. Doctorul a vorbit foarte frumos şi nu a negat faptele încercând doar să explice motivele pentru care a ajuns practicant al acestui viciu aşa cum era considerat pe vremea aceea. A povestit că în timpul facultăţii era un băiat sărac şi a fost racolat de nişte doamne bogate care în schimbul banilor cereau să fie satisfăcute sexual prin toate metodele cunoscute inclusiv sex oral sau 69. Când unul din bărbaţii doamnelor l-a prins cu două dintre ele în loc să-l bată sau să folosească alte metode punitive, i-a oferit sume mult mai mari pentru a satisface poftele lor homosexuale întrucât acest grup era heterosexual. Practicând acest rol de cocotă masculină, s-a ales cu acest obicei de care nu a mai fost posibil să se deberaseze. Cu toată pledoaria reuşită, instanţa nu a fost deloc sensibilă şi doctorul MINCIU a fost condsmnat vreo 5 ani, din care a executat aproape trei. Elegant din partea lui, a fost faptul că nu a desconspirat grupul tinerilor, aşa că aceştia s-au ales cu o sperietură zdravănă după care nu ştiu cum au procedat, dar Ţucu s-a căsătorit cu o frumuseţe de fată, iar Titi şi Vinceniu s-au căsătorit imediat după terminarea facultăţii. Poate că în realitate ei nici nu făceau parte din homosexualii practicanţi.
            23 Octomvrie 1950
            … Cu deosebită tristeţe aud că şi Igor Tănăsoiu vrea să plece la Râmnicul Vâlcea, căci tatăl lui este mutat acolo aşa că încă un gol apare în clasa noastră, care şi aşa nu mai este ce era clasa 8-c. … Totuşi îmi vor rămâne memorabile figurile a doi prieteni Soloman N. Dan - Nicolae şi Tănăsoiu M. Igor şi îmi voi aminti cu drag de clasa 8-c, 9-c, 10-c, 11-c cu toate defectele şi calităţile ei, cu victoriili şi înfrângerile sportive.
            24 Octomvrie 1950
            … Astăzi după ce am terminat ziua de şcoală îm care era să fiu pentru ultima oară coleg cu Solomon şi Tănăsoiu am avut adunare generală până la ora 21³⁰.
            25 Octomvrie 1950
            … De la Tănăsoiu nici nu mi-am luat ziua bună …
            Până la urmă Igor s-a întors la Ploieşti, unde a absolvit liceul şi a intrat la facultate la Galaţi urmând Construcţiile Navale, dar în anul doi a fost angrenat într-o organizaţie subversivă a studenţilor, care fiind desconspirată au fost arestaţi, anchetaţi, bătuţi şi condamnaţi la închisoare, unde a petrecut câţiva ani. De pe urma acestui lucru a avut mult de suferit fratele lui, Gelu, care era elev şi a intrat în vizirul profesorului de română Gheorghe MILICA, acesta era în perioada sa roşie, în care ne ştiind cum să mai linguşească puterea, l-a dezavuat pe Gelu pentru faptele fratelui său şi nu îl mai primea la ore. Numai intervenţia directoarei Aspasia VASILIU, o femeie distinsă şi înţeleaptă l-a salvat pe Gelu din ghearele demenţiale ale lui MILICA şi de la exmatriculare. La ieşirea din puşcărie, Igor era deja marcat de regimul de detenţie, având probleme cu coloana vertebrală, care se deformase şi în provoca dureri îngrozitoare. S-a angajat ca tehnician pe teren, singurul loc unde mai avea dreptul să muncească şi regimul acesta greu i-a agravat boala pe zi ce trecea până când nu a mai putut lucra şi a trebuit să se pensioneze. Când am fost eu în vizită la el, era într-o stare jalnică deoarece coloana vertecbrală era curbată şi nu putea să stea decât pe o parte, iar noaptea mai ales, avea dureri crunte. Era întreţinut de fratele lui care era tehnician electronist şi de mama lui care dădea meditaţii de engleză, francetă şi rusă, fiindcă el avea o pensie socială care reprezenta practic un moft, nu un suport material pentru trai. Cum cu puţin timp înainte eu începusem cura lui KUHNE care mă salvase de la pierderea picioarelor, treceam destul de des pe la el îndemnându-l să urmeze şi cura în speranţa că o să-i priască. La una din vizite am reîntâlnit-o pe fosta lui prietenă din copilărie Anca MACRI, căsătorită cu Andrei CHIRICĂ, eminent elev al profesorului GRIGORE, care în trecere prin Ploieşti trecuse să-l vadă pe cel care fusese Don Juan al liceului şi care era în pragul colapsului. Educaţia primită şi voinţa lui deosebită l-au ajutat să îndrepte puţin situaţia, de însănătoşire nici nu se punea problema. Printr-un regim vegetarian cu exerciţii de yoga şi o viaţă de tip spartan, Igor a reuşit o revenire care îi va permite în final să poată să meargă nu numai pe jos, dar chiar şi cu bicicleta ceea ce îi dădea o mare independenţă. Renunţase la scaunul cu rotile şi îmi spunea în glumă că poate să mi-l împrumute dacă am nevoie, el este hotărât să nu îl mai folosească. Din punct de vedere material, pe lângă simulacrul de pensie pe care o primea, era îngrijit de mama lui care câştiga câte ceva din meditaţii şi după fuga fratelui lui, Gelu, în Canada apoi în Statele Unite, acesta i-a ajutat prin toate metodele posibile ca să supravieţuiască. Cu toate că era urmărit de securitate m-am văzut destul de des cu el vizitându-l acasă, iar el venea cu bicicleta pe la mine. După ce a murit doamna TĂNĂSOIU, Igor a fost preluat spre îngrijire de familia LUPESCU, deoarece doamna era sora mamei lui, care l-au tratat ca pe propriul lor copil, aşa că nu ducea lipsă de nimic fiind cocoloşit ca un prinţ. Acum avea o viaţă mai complexă, începuse să picteze şi să sculpteze, frecventa cercurile artistice din Ploieşti unde a fost bine primit deoarece era un personaj deosebit de politicos şi educat. După vizita făcută fratelui lui în SUA, mi-a telefonat şi am povestit pe parcursul a cinci-şase întâlniri despre miracolul american, făcând schimb de impresii. M-a impresionat faptul că intrând într-o bibliotecă computerizată din Florida, s-a gândit la mine care mă ocupam de baze de date şi a cules informaţii extrem de valoroase de la cei de acolo, pe care mi le-a relatat cu un profesionalism remarcabil.
            Igor a fost un sprijin permanent pentru noi, cei care încercam să facem câte ceva în cadrul Fundaţiei Nichita STĂNESCU, prin prezenţa şi ideile sale pertinente a fost un pilon moral pentru noi, iar moartea lui complet neaşteptată, a provocat un mare gol printre noi care nu ne aşteptam la aşa ceva deoarece a decedat în urma unui blocaj renal. La incinerarea de la Crematoriul Bucureştean au participat, printre alţii, numeroşi colegi de liceu ca o dovadă a respectul pe care-l dobândise în cadrul promoţiei 1952 a Liceului I.L. CARAGIALE, promoţia Nichita STĂNESCU. În cadrul Fundaţiei Nichita STĂNESCU s-a ţinut o şedinţă comemorativă, in memoriam Igor TĂNĂSOIU, la care a participat fratele lui Gelu TĂNĂSOI, care a donat fundaţiei, ultima pensie a lui Igor, câteva zeci de cărţi pentru bibliotecă, o pictură reprezentându-l pe Tudor ARGHEZI, donată de fundaţie muzeului Nichita STĂNESCU pentru a fi expusă în încăperea anilor de liceu ai lui Nichita şi o lucrare în ghips intitulată Mioriţa, realizate de Igor.
            Am fost la Nelu RĂDLESCU-Prazu în vizită de ziua lui onomastică, pe data de 7 ianuarie 2001 şi din una în alta, mi-a povestit cum a fost dat afară din Uzina de Utilaj Chimic Buzău prin 1987. Datorită faptului că uzina avea un plan imaginar şi nerealizabil, toată lumea lua salariu maximum 40% lună de lună, iar salariaţii erau complet nemulţumiţi de acest lucru. Profitând de faptul că în calitatea lui de mecanic şef umbla prin toate secţiile uzinei, Nelu a lansat în mod discret ideea ca în ziua de salariu toată lumea să meargă tăcut pe aleea principală a uzinei fără a spune absolut nimic. La fiecare secţie spunea că a auzit că cei de la alte secţii vor face acest lucru şi schema a prins, în ziua de salariu se petrecea cu regularitate acest ritual, spre disperarea securistului întreprinderii care nu ştia ce să mai facă. Fără să fie practic depistat, datorită faptului că într-una din zilele de salariu Nelu era în concediu, iar manifestaţia tăcută nu a mai avut loc, a fost bănuit de acest lucru şi la reîntoarcerea în uzină a fost chemat la primul secretar judeţean care a discutat cu el şi în final i-a spus să-şi găsească de lucru în maximum două săptămâni, dar nu cumva în Buzău.
            Mi-a relatat cu lux de amănunte cum având destuli cunoscuţi în funcţii importante, foşti colaboratori, colegi de servici ori chiar foşti subalterni i se promitea că va fi angajat, după care, la intervenţia serviciului de cadre i se sugera că este persoana "non grata" şi nu poate fi angajat. Cu mare greutate, a reuşit să fie angajat într-un servici de aprovizionare, pe o funcţie neimportantă unde l-a prins revoluţia din 1989. După revoluţie, la sugestia soţiei lui care era ceva prin Frontul Salvării Naţionale din Ploieşti, s-a dus la Buzău pentru a fi reangajat la Uzina de Utilaj Chimic de unde primise un şut în fund de la comunişti şi spera să fie primit acolo cu braţele deschise, ca un fost virtual dizident. Spre surprinderea lui în noua conducere revoluţionară a uzinei erau chiar cei care îl dăduseră afară şi care cu cinism, fără pic de jenă i-au sugerat să părăsească imediat uzina spunându-i … îl loc să ne mulţumeşti că, atunci, cu câţiva ani în urmă, ne-am făcut că nu pricepem şi ai scăpat fără să fii lichidat, dumneata mai ai tupeul să vrei funcţie de conducere în uzină. Pentru această situaţie muriseră tinerii în aşa zisa revoluţie din anul 1989, ca să aducă la putere pe aceeaşi călăi … păi e aceeaşi Mărie cu altă pălărie … mais c'est la même Janette autrement coiffé …
            Era nepotul celebrilor fraţi MOCIORNIŢĂ, proprietarii fabricilor de încălţăminte din Ploieşti şi Bucureşti, cu care mama lui era soră. Dumitru MOCIORNIŢĂ, cel din Bucureşti era şi proprietarul renumitei echipe de fotbal CARMEN, motiv pentru care era o celebritate în România. Familia lui rămăsese în comuna de baştină, la Ţintea, unde ţineau un magazin care le permitea o viaţă decentă pentru cei trei băieţi şi o fată. Copii erau extrem de dotaţi, băieţii au ieşit ingineri, iar fata a studiat matematica cu toate că au trebuit să se zbată cu originea lor socială pătată. Sandu era un băiat înalt, bine construit fizic, un tip înfipt conştient de valoarea lui indiscutabilă, peste amprenta tipică de băiat de la ţară nu a reuşit să treacă fiindcă avea dislexie, boala lui Albert EINSTEIN, care îi limita puterea de a aprofunda limbile străine, având mici dificultăţi la o exprimare elevată. Spre deosebire de el, fratele lui, Ionică cu doi ani mai mic, a depăşit rapid condiţia de băiat de la Ţintea devenind un gentelmen, fără probleme.
            În liceu Sandu era, după spusele profesorului Ion GRIGORE, cel mai bun matematician din clasa noastră, lucru confirmat de mine într-o discuţie cu dânsul, când m-am plâns că pe mine nu m-a apreciat prea corect, fiindcă aveam doar media opt, iar în anul în care am încheiat cu profesorul Gheorghe CANCIU, acesta mi-a pus zece. Ca să se apere, profesorul cu memoria lui prodigioasă m-a surprins cu întrebarea, de ce nu luam zece la teză dacă eram aşa de bun, la care i-am răspuns că nu puteam să fac mai mult de patru subiecte. Când intrigat, mi-a amintit că totdeauna dădea numai trei subiecte, a primit explicaţia că la început, făceam cele mai uşoare două subiecte pentru colegul meu de bancă, Titus PLEŞOIANU, după care făceam cel mai greu subiect al meu şi încă unul din cele două. Numai Sandu putea să facă cinci subiecte trei ale lui şi două mai uşoare pentru colegul lui de bancă. Profesorul s-a enervat spunând că ar fi trebuit să ne treacă la catedră şi aşa cu două subiecte făcute de noi, colegilor noştri tot patru le punea ca să-i ţină în priză, să înveţe. Notă mare nu luam, dar eram printre cei cinci care conduceau meditaţiile la matematică în fiecare zi de luni până vineri cu treisferturi de oră înainte de începerea orelor, când se explicau celor slabi temele pentru acasă, pe care unii doar le copiau, iar câţiva înţelegeau câte ceva. Meditatorii erau: Sandu CRISTIAN, Vincenţiu DUMITRU, Mircea PETRESCU, Bebe STĂNESCU şi Mircea GOCIMAN.
            La fizică, materia mea preferată luptam la baionete cu Sandu pentru supremaţie, cu toate că lupta era inegală deoarece Sandu fiind la internat primea de la profesorul Maier KÖRNER cheile de la laborator şi pregătea experienţele următoare, atât pentru fizică cât şi pentru chimie, materii pe care deasemeni le domina în clasă. Profesorul avea o metodă preferată de testare a celor mai buni elevi prin scrierea unei probleme pe tablă şi cel care o rezolva primul, scria rezolvarea pe tablă şi lua un zece. La proba asta eram de neîntrecut, ridicam mâna destul de repede şi în timp ce parcurgeam distanţa dintre ultima bancă unde stăteam şi tablă, rezolvam socoteala, partea aritmetică. Cred că profesorul s-a prins la figură şi a început să ceară rezultatul scris pe caiet, după care aceste victorii blitz le împărţeam mai echilibrat cu Sandu, rar intervenea în disputa noastră alt coleg.
            Sandu era un jucător foarte bun la fotbal de masă, pe mine mă bătea mai des Costel MIHALCEA şi destul de rar Sandu şi Ştefănel LUCINESCU. Când domnul profesor SIMACHE ne-a prins jucând fotbal de masă pe catedră, ne-a făcut o morală serioasă terminând prin a se minuna cum doi băieţi ca noi pot juca jocuri de noroc. Asta a umplut paharul pentru Sandu, care s-a ridicat şi spre uimirea generală a explicat domnului SIMACHE, că fotbalul de masă este un joc de mare precizie şi nu are nici pe departe vreo legătură cu norocul, iar acesta a ascultat cu răbdare explicaţia regulilor acestui joc, făcută de unul din elevii pe care acesta îi aprecia ca şi pe mine de fapt.
            La facultate Sandu a intrat fără probleme şi când m-am îmbolnăvit şi a trebuit să repet medical un an, am regretat că ne-am despărţit cu toate că eram coleg cu fratele lui mai mic Ionică, fiindcă acesta a comasat doi ani la liceu şi am devenit colegi. Cu două lucruri spunea el că mi-a rămas dator, fără să se poată revanşa, i-a fost furat compasul din trusa de desen pe care o împrumutase de la mine şi i-a luat cineva celebra carte a lui Giovani PAPINI, Gog, pe care o împrumutasem de la mătuşa mea. A văzut-o la mine şi a insistat aşa de mult că nu am avut tăria să-l refuz. A fost ultima carte pe care am împrumutat-o de la mătuşa mea, dacă vroiam să citesc ceva rămâneam la ea seara sau noaptea şi citeam cum am făcut cu celebra carte Aşa a văzut-o el de Elliot Roosewelt, băiatul preşedintelui sau Guèrre Bazac (războiul fulger) care descria războiul de şapte zile al evreilor contra arabilor.
            Nu prea manifesta Sandu un respect deosebit pentru legalitate, cu ocazia zilelor în care făcea de servici la cantină, şi căuta să facă cât mai des, fura bonuri de masă uzate pe care le prelucram în cadrul unui colectiv, lărgit cu Constantin SPIRIDON şi aveam două porţii asigurate pe perioade lungi, iar ulterior chiar ne permiteam să sărim câte o lună la cumpărarea cartelei de masă. Cert este că a fost contactat de un director general de la Combinatul Metalurgic din Hunedoara, care se înscrisese la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Metalurgie şi care i-a propus să dea examenele în locul lui pentru o sumă importantă de bani şi cu asigurarea că în calitatea lui de membru în comitetul central al partidului comunist, dacă sunt descoperiţi scoate el problema bazma curată. Cu toate că în multe probleme importante Sandu se sfătuia cu mine, de data asta doar mi-a comunicat că a acceptat propunerea. Ani de zile m-am rugat lui Dumnezeu, ca Sandu să nu fie prins dând examene pentru altul, promisiunea de a-l salva era una şi realitatea aspră de a fi exmatriculat era cu totul alta. Susţinerea acestor examene era o adevărată artă, la oral se prezenta printre ultimii ca nu cumva să fie recunoscut de colegii din branşă, la lucrările scrise se aşeza mereu în fundul sălii şi nu scotea nasul din lucrare. Învăţatul pentru o a doua facultate nu era un lucru uşor şi îi lua mult timp, dar avea grijă să nu ia note prea mari pentru a fi remarcat. La fiecare sesiune fără frecvenţă, mă rugam pentru el, mai ales că a continuat şi după terminarea facultăţii ducându-l pe director până în ultimul an, când nu se mai putea deoarece trebuia luat subiectul pentru diplomă la care era mai riscant să intri cu un buletin fals, făcut special de miliţia din Hunedoara pentru director, aşa că ştabul şi-a luat un meditator, a absolvit ultimul an în doi ani, a trecut examenul de stat şi l-a invitat pe Sandu la un chef. Halal inginer pe puncte făcut de altul, dar inginerul Alexandru CRISTIAN absolvent de facto a două facultăţi a scăpat cu faţa curată.
            A fost angajat la Întreprinderea de Explorări şi Prospecţiuni Geofizice unde îl aştepta o muncă grea de teren, cu călduri, ploi, vânturi, cu masă neregulată şi privaţiuni din belşug. Când venea iarna la bază, unde trebuia să-şi repare staţia şi să colaboreze la interpretarea rezultatelor, şefii lui au constatat că staţia lui era mereu în stare bună fiind întreţinută conştiincios şi competent. Mai mult, prin profesionalismul lui, contribuia la repararea staţiilor celorlalţi colegi, aşa că după câţiva ani a fost reţinut la atelierele centrale de reparaţii şi întreţinere unde l-a adus curând şi pe Ionică, fratele lui, ca să-l scoată din teren unde-şi făcuse din plin datoria. Când s-au boieit la Bucureşti, băieţii s-au apucat de tenis unde au ajuns foarte cunoscuţi, nu prin performanţele sportive ci prin realizarea primului aparat de racordaj românesc prin care au cunoscut lumea bună a tenisului. Cu timpul in întreprindere au fost aduse echipamente din Statele Unite care prin performanţele lor lăsau în umbră echipamentele sovietice cu care lucraseră anterior. La deplasarea în SUA în vedrea specializării pentru exploatarea noilor echipamente nu era loc pentru Sandu, care stătea la locul lui, avea dosar prost şi nu era membru de partid, dar la venirea în ţară a echipamentelor cei specializaţi nu se descurcau şi la primele probleme apelau la Sandu, care le rezolva din ambiţie profesională. Cu unele din aceste echipamente se făceau explorări şi prospecţiuni în străinătate extrem de profitabile din punct de vedere material, dar toate echipamentele treceau pe la Sandu împreună cu personalul care pleca cu ele şi băiatul meu stătea în ţară. Supărat pe situaţia creată, Sandu a venit la mine la Ploieşti şi am discutat îndelung stabilind o strategie prin care să le forţeze mâna să-i facă paşaport şi să preia o staţie cu care să lucreze afară. Când au venit nişte echipamente noi, şmecherii care fuseseră în SUA, au venit la Sandu cu vechea placă … să-i arate ce interesant funcţionează, ce noutăţi au fost aplicate … de fapt doreau să le pună în funcţiune şi să le arate cum se lucrează cu ele, dar Sandu a spus că nu-l interesează. Reacţia lui a picat ca o bombă, dacă nu intervenea el se rata lucrarea în străinătate, aşa că a fost convocat la conducere unde a fost luat cu binişorul, dar el a fost categoric … dacă nu pleacă cu echipamentele, nu se ocupă de ele. Cum acest lucru nu era posibil, Sandu a primit promisiunea că dacă pune lotul acesta la punct, va pleca să preia următorul lot din SUA şi va lucra cu el în străinătate, aşa că a acceptat. Imediat după şedinţă mi-a telefonat bucuros mulţumindu-mi pentru sfatul dat cu speranţa că de acum înainte şi-a rezolvat problema. Curând a plecat în SUA unde a participat la cursurile de specializare, fiind remarcat de cei de acolo, fiindcă a semnalat unele nereguli şi sugestii pentru remediere, care s-au dovedit reale fiind remediate pe loc. Cu aceste echipamente a plecat în Iran, unde a lucrat o perioadă destul de lungă, în condiţii climatice deosebit de grele care din păcate i-au şubrezit sănătatea. După puţin timp de la întoarcerea în ţară a plecat din nou cu un lot la specializare în SUA, unde la momentul când se făceau programele pentru diversele naţionalităţi, românii nefiind menţionaţi, unul din ei a întrebat pe cel ce conducea cursurile ce fac români la care acesta a răspuns firesc … dumneavoastră sunteţi cu domnul CRISTIAN şi dânsul o să vă facă programul aşa cum va crede dânsul de cuviinţă ... Americanii ştiu să aprecieze un specialist şi nu îl uită sau neglijează, din contră îl respectă plasându-l la locul lui.
            A venit odată Sandu la mine la Ploieşti, să mă roage să o ajut pe sora lui să se transfere de la Centrul Teritorial de Calcul din Oradea la cel din Ploieşti ca să fie mai aprope de părinţi. Cum eram prieten cu directorul centrului din Ploieşti, Fredi FELDMAN, am fost la el şi l-am rugat să facă tot posibilul şi să mă ajute, fiindcă interveneam pentru sora unui coleg şi prieten. Fredi care era cu capul plin de femei, după ce s-a interesat de fată la Oradea şi a aflat că este tânără, frumoasă şi deşteaptă a rămas convins că este o amantă a mea şi mi-a zis că tocmai de aceea mă ajută, iar eu ca să-mi fac treaba am tăcut din gură. După vreo două luni, când s-a mutat, fata a venit la mine să-mi mulţumească şi m-am convins că este frumoasă şi deşteaptă, dar la propunerea ei de a-mi aduce ceva de la Ţintea m-am supărat pe ea şi am tras-o de ureche, spunându-i că am ajutat-o fiindcă este sora lui Sandu şi a lui Ionică. La vreo două săptămâni sunt chemat la poartă de un domn în vârstă cu o paporniţă imensă conţinând un borcan cu miere, două cu duceaţă, brânză, lapte bătut … şi îmi spune că este domnul CRISTIAN de la Ţintea şi mă roagă să nu îndrăznesc să îl refuz, fiindcă s-a chinui mult să aducă lucrurile şi a făcut-o din tot sufletul şi cu dragoste pentru mine, pe care mă cunoaşte de la băieţii lui, ce era să fac am zis bogdaproste şi gata.
            Când mi-a telefonat Ionică să-mi comunice că Sandu a fost operat de un cancer abdominal, am fost pur şi simplu şocat, fără să-mi pot reveni multe zile. Munca de teren, regimul greu de viaţă din Iran, au venit ca o avalanşă asupra acestui om care a luat şi tratat totdeauna munca în cel mai serios mod. S-a luptat cu cancerul cum puţini au făcut-o, a făcut trei intervenţii chirurgicale, chimioterapie, a ţinut regim naturist, a făcut băi fierbinţi, dar lucrurile nu mergeau spre bine. Atunci a apelat la mine, ştiind despre cura lui KUHNE că făcuse minuni cu mine şi m-am dus la el acasă în Bucureşti cu o copie a cărţii şi i‑am explicat tot ce ştiam eu despre cură. Era foarte lucid şi analiza situaţia fără să intre în panică, părea că analiza nu o face asupra lui ci asupra unui subiect oarecare. Ne-am despărţit ca doi vechi prieteni şi bărbaţi, fără însă să putem opri lacrimile care apăruseră în colţul ochilor, ar fi fost neomenesc dacă nu ar fi fost aşa. Curând boala l-a doborât definitiv şi la înmormântarea lui, Sandu a ţinut să aducă în mod indirect un omagiu prieteniei noastre, când maistrul cu care lucrase în Iran a venit la mine plângând şi spunându-mi că a trebuit neapărat să vorbească cu mine şi să mă cunoască, deoarece şeful lui îi vorbise foarte des despre mine în termeni deosebiţi. După dispariţia lui Sandu, fiul lui, un Sandu CRISTIAN puţin mai mic de statură şi parcă mai plinuţ, inginer electronist pe care l-am cunoscut la înmormântare, a plecat în SUA, iar sora lui mai mică a rămas cu mama ei în România.
            Colegul meu de liceu, băiatul unui preot dintr-un sat din jurul Ploieştiului, era de statură potrivită, brunet, puţin cam plinuţ, dar cu o figură plăcută. Spre deosebire de marea majoritate a colegilor lui de la internat era un tip mult mai stilat, îmbrăcat impecabil, în plus cu o inteligenţă şi un simţ al umorului remarcabile. Poantele făcute de el erau seci şi acide, cu toate că nu jigneau pe cel atacat, dar nici comode nu erau. Pe vremea noastră era mare criză de profesori de limba rusă, aşa că orice absolvent de liceu care ştia ruseşte se procopsise profesor, cu toate că această meserie este una serioasă şi grea, pentru care se cere să ai har, mai ales în faţa unei clase de excepţie. Când un astfel de profesor, care nu era nici măcar titular ţinând doar locul profesoarei noastre, i-a spus destul de imperativ lui Titi să pună ceva într-un ochi de geam spart fiindcă era curent, acesta s-a dus imediat la ochiul respectiv unde a plasat un creion. Prostul nu a avut altă idee decât să-l elimine trei zile, dar dirigintele nostru domnul SIMACHE, i-a permis să vină la cursuri fiindcă îl aprecia. S-a auzit că gluma a fost bine primită chiar la cancelarie, printre profesorii adevăraţi care nu agreau papagalii ce spuneau niet sau haraşo. Constantin DINESCU avea încă din timpul liceului o mare aversiune pentru mişcare, pentru orele de educaţie fizică la care prefera să facă de planton în clasă decât să se joace cu noi şi mai târziu lipsa de mişcare se va răzbuna pe sănătatea lui.
            După absolvirea Facultăţii de Mecanică a Institutul Politehnic din Bucureşti, Titi a fost repartizat la IPIP Ploieşti, unul din cele mai valoroase institute de proiectare petroliere din ţările socialiste. Talentul şi pregătirea sa profesională l-au propulsat continuu, lucrând la proiecte importante pentru realizarea cărora a făcut numeroase deplasări în străinătate.
            Intru prin 1960 în biroul unde lucra Dan CUCU ca şef de şantier şi văd o frumuseţe de fată care părea că plimbă nişte hârtii de colo, colo. Avea o figură radioasă de fecioară nedescifrată, o inocenţă provocatoare, susţinută de o figură plăcută, ochi frumoşi şi o privire alunecoasă, dar în mod evident ceea ce săreu în ochi, erau nişte sfârcuri obraznice de la care cu greu îţi puteai dezlipi privirea. Fetiţa era pe deplin conştientă de frumuseţea ei şi de reacţia pe care o provoca aceasta, dar stăpânea situaţia cu decenţă, în nici un caz cu sfială. Cu stilul meu direct l-am întrebaz pe Dan de faţă cu ea:
- Cine-i frumuseţea asta de fată Dane ?
- Maria-Callas, fata unui doctor arestat de măgarii ăştia, mănâncă şi ea o pâine fiindcă îi cunosc familia, iar ea este o fată cuminte. E liberă, dacă vrei e a ta.
            Ca urmare a acestie discuţii MC s-a îmbujorat ruşinându-se, dar discuţia a trecut la reţeta unui ciment pe care doream să-l folosesc la rezistenţe pentru maşini de călcat. În perioada respectivă era o criză cruntă de rezistenţe pentru maşinile de călcat, iar eu văzusem într-un depozit al cooperaţiei şamote simple pe care le-am cumpărat, am luat sârmă de nichelină pentru rezistenţă de la Intreprinderea de Carotaj şi am imaginat un aparat simplu de făcut spirale, îmi mai trebuia o soluţie pentru cimentarea lor pe care o analizam cu Dan. Din afacerea asta, am trăit şase luni cu tot colectivul de la secţia coperativei, pe nişte salarii grozave, deoarece preţul unei rezistenţe plus montajul era important faţă de costul efectiv.
            Cum distanţa dintre secţia mea de radio şi şantierul lui Dan era de vreo 300 metri, cu el mă vedeam destul de des şi o vedeam şi pe MC cu care eram în relaţii foarte amicale, deoarece de fiecare dată îi făceam câte un compliment, observasem că îi face mare plăcere după cum i se îmbujorau obrajii. Am rămas cu convingerea că dacă nu ne vedeam un timp, simţea nevoia să-i fac un compliment şi trecea pe la mine sub pretext că îl caută pe Dan, dar pentru asta nu ar fi trebuit să mai intre, ce era în atelier se putea vedea din afară de la peste 100 de metri. Într-o zi am luat-o la scurt întrebând-o de ce nu îmi spune că a venit să îmi dea bună ziua, mi-ar face mai mare plăcere, aşa că o lungă perioadă băga capul pe uşa deschisă spunea tare bună ziua şi pleca repede, dacă nu o reţineam. A venit pe la câteva ceaiuri cu noi, luată pe inventar de acasă de Dan şi am auzit că Sorin STROE a avut o tentativă de a se împrieteni cu ea, dar i-a mărturisit lui Dan că este cam derbedeu şi ei îi plac băieţii mai aşezaţi. Mie mi-a plăcut mult fata şi faptul că reciproca era valabilă ar fi putut însemna ceva, însă eu eram recuperat după o boală cruntă, fară certitudinea că aceasta nu va mai reveni, aşa că evitând căsătoria a trebuit să mă despart de prietena mea Dorina, care s-a logodit cu Sandu BABSKOV şi am refuzat mai multe partide forte convenabile, cu fete frumoase, bogate şi devreme acasă. M-am căsătorit deabia după şapte ani, când Ica a rămas însărcinată şi altă cale de ieşire nu m-a dus mintea pe atunci, prin 1960 nu îndrăzneam să mă gândesc la căsătorie din cauza sănătăţii mele labile.
            Când am aflat de la Dan că s-a logodit cu Titi DINESCU, mi-a părut bine, pe el îl ştiam un băiat serios şi cu maniere alese, ceea ce asigura Mariei Callas o căsnicie plăcută lângă un băiat sensibil. Cu prima ocazie am felicitat-o spunându-i ce cred eu despre Titi, iar ea a spus că asta nu o va opri să treacă pe la mine. Eu din curtoazie i-am spus că devenind soţia colegului meu de liceu nu mi-am schimbat părerea despre frumuseţea ei şi o să-i fac complimente în continuare ce mare plăcere, că ce-i frumos îi place şi Domnului darămite unui coleg al soţului şi admirator discret al doamnei. După căsătorie doamna DINESCU a trecut pe la atelier şi discutatm nepermis de mult pentru relaţia pe care o aveam, iar răceala dintre noi a survenit în momentul în care am sărutat-o prieteneşte şi i-am mărturisit că regret mult că soţul ei este colegul meu fiindcă altfel … După ce femeia a fost convinsă de gestul meu, că sunt tâmpit, a decis că este bine să rămânem prieteni pentru totdeauna.
            Titi a încurajat-o pe tânăra sa soţie să urmeze studii suparioare, iar ea a ales regia, aşa că pentru a fi aproape de facultate, soţii s-au mutat la Bucureşti, iar el făcea naveta la servici. După absolvire institutului, regizoarea Maria Callas DINESCU a avut câteva realizări remarcabile, prin care a devenit cunoscută în lumea artistică românească şi nu numai. În tot acest timp am văzut-o foarte rar, dar mereu îi transmiteam complimente prin Titi, care cu umorul său specific, mi-a mărturisit că este apropape gelos, fiindcă Maria Callas se bucură prea mult de salutările mele. După ani buni, soţii DINESCU au făcut o excursie în Franţa cu maşina, împreună cu fetiţa lor, dar la sosirea în Paris, Maria Callas i-a spus lui Titi că ea are aranjată rămânerea în Franţa împreună cu fetiţa, iar pe el îl roagă să o înţeleagă şi să se întoarcă în ţară. Titi s-a întors în ţară distrus mai ales de pierderea familiei, dar şi de faptul că având familia în străinătate i se tăiau toate posibilităţile de a mai călătorii peste hotare şi a lucra la proiecte importante, în conformitate cu canoanele comuniste ale vremii. Povestea cu inima rea s-a adeverit curând şi a devenit cardiac, fiind afectat de atacuri şi crize cardiace agravate de regimul de navetist Bucureşti-Ploieşti, dificil chiar pentru un om tânăr şi sănătos. În Franţa, fata care era extrem de ataşată de tatăl ei, a făcut presiuni serioase asupra mamei şi după multe formalităţi Titi a fost cumpărat, cum se obişnuia pe vremea aceea, şi adus în Franţa. Dacă povestea s-ar încheia aici am fi în faţa unui clasic happy end, dar curând inima obosită de atâtea încercări a lui Titi a cedat şi fata lui l-a adus în ţară, fiind înmormântat in satul său natal.
            Erau băieţii lui Ion CĂLINESCU, inginerul şef al Schelei Boldeşti, băiatul unui ţăran care prin forţe proprii studiase ingineria, după care se căsătorise cu fata unui moşier din zona Târgoviştei, o femeie deosebit de educată, farmacistă, o mamă model căreia îi port a amintre vie şi plăcută. La ei în casă se perpetua tradiţia vechii societăţi româneşti a moşierilor, cu întâlniri într-o anume zi a săptămânii, ţigări, cafele, şah, zile şi nopţi de poker când copii nu aveau acces în sufragerie. Cu Gabi m-am împrietenit deoarece am fost coleg în celebra clasa I-a A, formată de directorul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, Grigore SAVU, din premianţii de la şcoala numărul unu printre care băiatul lui, la care au fost adăugaţi copii unor personalităţi din Ploieşti. Gabi locuia foarte aproape de mine la intersecţia străzilor Vlad Ţepeş cu I. L. Caragiale aşa că mergeam foarte des la el acasă, iar statutul meu printre cei mai buni din clasă, imediat după un trio Griguţă SAVU-băiatul directorului liceului, Puiu CONSTANTINESCU-băiatul directorului Societăţii Româno-Americana, Radu PAPINA-băiatul directorului Liceului Comercial şi al Camerei de Comerţ Prahova, a făcut ca familia CĂLINESCU să mă dorescă compagnion al copiilor lor, privilegiat faţă de alţi colegi cu carţi de vizită mai modeste. Problema lui Gabi în perioada aceea, era faptul că fiind dat la şcoală la 5 ani a fost tot timpul copilărosul clasei, regim care îi plăcea, iar prin boacănele făcute îl susţinea din plin, în timpul orelor nu era prea atent şi datorită companiei, fiindcă diriginta noastră, distinsa doamnă Elena-Licuţa PAULESCU, din dorinţa de a proteja elitele, pe toţi cei care erau mai agitaţi îi muta către fundul clasei, dând astfel posibilitatea celor care doreau să fie atenţi la ore să o poată face deplin. Printre aceştia figura şi Dinu MIHĂILESCU, un tip zvăpăiat, dar inteligent, Dan CUCU dintr-o familie veche a Ploieştiului colegi cu mine la şcoala catolică şi Radu NEGULESCU care era mai puţin dotat. La început am fost pentru foarte scurt timp coleg de bancă cu Gabi, dar fiindcă avea mâncărici a fost mutat în fund şi am devenit coleg de bancă cu Mili ANGELESCU, viitor profesor universitar de chimie, fratele unui premiant al liceului poreclit "Brânză". Curând CĂLINEŞTII cunoscând familia mea, cine nu ştia despre autobuzele GOCIMAN în Ploieşti, aproape că m-a adoptat, făceam lecţiile împreună cu Gabi, mâncam de multe ori la ei, iar în pauze jucam tot felul de jocuri în trei cu fratele lui cu doi ani mai mare, Ţuţu, care era opusul lui Gabi din toate punctele de vedere cu toate că se înţelegeau destul de bine. Ai mei ştiind unde sunt, erau mulţumiţi să stau într-o familie onorabilă decât pe stradă, aşa că era suficient să le spun unde plec şi cam cât stau ca să fie liniştiţi. Deosebirea dintre mine şi Gabi consta însă în faptul că după ce mă întorceam acasă cu bateriile pline de joacă, consideram că este timpul şi cazul să învăţ fiindcă făcutul lecţiilor era doar un lucru preliminar, după care urma aprofundarea, memorarea prin repetare, dar Gabi rar mai învăţa după ce plecam eu, cu toate că Ţuţu care stătea în aceeaşi cameră cu el, trăgea tare pe carte, fiind unul din băieţii buni din clasa lui. Copil inteligent, cu memorie bună, Gabi, cu ce apuca din etapa făcutului lecţiilor, se menţinea fără probleme la mijlocul clasei şi toată lumea era mulţumită.
            Jocul principal practicat era fotbalul, mai ales că pe strada CANTACUZINO prin spatele casei lor era un teren viran rămas de pe urma bombardamentelor ,"La Bolnavu", iar ei erau consideraţi riverani cu drept de a juca acolo, oricine ar fi adus mingia. Prin casă venea destul de des Titi NEAGOE, colegul de bancă al lui Ţuţu şi unul din cei mai buni prieteni ai lui. Fiind o fire irascibilă şi explozivă Ţuţu îl bătea de cel puţin două ori pe lună cu toate că făcuse box, dar în faţa lui Ţuţu acest lucru nu folosea la nimic. Titi stătea aproape, prin capul străzii CANTACUZINO şi avea o soră simpatică, colegă cu verişoara mea Adina GEORGESCU, căreia i-am scris o poezie din care mai reţin numai un singur fragment  ... Când în amurgu-nsângerat eu te‑am zărit odată ... Frecventa deasemeni clubul nostru Dan CUCU, care stătea tot prin capul străzii sau Paul POPESCU, viitorul semifondist de performanţă cu doi ani mai mare ca noi, şi când fratele lui Petrică, unul din cei mai buni boxeri români a trecut prin faţa terenului unde se juca şi s-a adresat ironic în general, Ţuţu cu toate că ştia cine este s-a dus la el şi s-au luat la bătaie, iar când Ţuţu, care nu ţinea cont de regulile nobilei arte, a luat în mână o jumătate de cărămidă au fost despărţiţi cu mare greutate la iniţiativa lui Paul, după care brusc s‑au împăcat, iar incidentul a fost clasat definitiv. Petre POPESCU a fost campionul româniei, dar a avut ghinionul de a fi contemporam cu Laszlo PAPP, care în perioada respectivă a cucerit toate titlurile posibile, başca patru medalii olimpice de aur. Petrică a fost singurul boxer român care pierdea la puncte, pe toţi ceilalţi boxeri români PAPP i-a făcut KO. Prin cartier am profitat de prietenia cu Petrică, cu toate că derbedeii aveau oarecare respect pentru tata, odată când era gata să fiu acostat într-o seară, am auzit pe unul spunând ... băă, ăsta e prieten cu nea Petrică ... La fotbal mai veneau Jean STATE coleg cu Ţuţu şi vecin cu mine, prietenul Adinei, Aleandru-Puiu NICOLAE unul din cei trei fraţi dintre care cel mare, Aurel, a înfiinţat Clubul Sportiv Bucegi, iar cel mic a fost ani de zile Contabil la Petrolul Ploieşti şi alt vecin al meu Nelu FRÂNCULESCU posesorul unei mingii adevărate şi al unui echipament de fotbal, care făcea echipele, stabilea unele reguli noi, dacă bine înţeles era de acord şi Ţuţu CĂLINESCU.
            Ca să nu mai fim la mâna unora care aduceau mingia am pus mână de la mână şi am cumpărat una nouă pe care am inaugurat-o cu mare tam-tam între două echipe zonale printre care Ţuţu, Gabi, Titi, Costel, Dan CUCU contra Mircea, Nelu, Jean, Paul, Puiu. Senzaţia de a avea o mingie a noastră era indescriptibilă, dar ne-a adus o mare bucurie în sufletele de copii, se puneau mari probleme ca unde să stea mingia, cum trebuie îngrijită şi foarte multe altele. A doua zi, la antrenament înaintea revanşei, Ţuţu a tras un şut bombă în stilul lui caracteristic şi balonul buclucaş a sburat în cutia din spatele unui camion ce trecea chiar atunci pe CANTACUZINO spre centru şi care a plecat cu el în ciuda urletelor noastre urmate de o disperare de nedescris. Domnul inginer CĂLINESCU, impresionat de tragicul eveniment ne-a luat altul, condiţionând însă orarul de folosire, fiindcă o cam luasem razna, aşa că bine a făcut că ne-a mai temperat. Din cauză că distrugeam pantofii, tata nu era de acord cu fotbalul, despre care avea impresia că este practicat de derbedei, aşa că ruga pe toţi cunoscuţii să-i spună dacă mă văd jucând, fiindcă terenul era la vedere, la stradă. Dintre toţi cunoscuţii, cel mai neîngăduitor era un vecin, croitorul BRATU, influenţat de băiatul lui Sandu, căruia nu-i plăcea să bată mingia. Într-o zi îl văd pe domnul BRATU trecând prin faţa terenului şi în loc să mă apostrofeze se face că nu mă vede, dar mie mi-a picat fisa şi m‑am ascuns printre dărâmăturile casei, nu a durat mult, iar tata a venit cu o birjă să mă prindă în flagrant, dar nici eu nu eram acolo, nici el de ruşine nu a întrebat nimic. Când am venit acasă am fost luat la întrebări de tata, pus faţă în faţă cu domnul BRATU, dar am scăldat-o că poate m-a confundat cu Ştefan LUCINESCU, cu care mulţi mă asemănau şi a rămas nedecis. Băieţii au primit la un moment dat cadou o puşcă cu aer comprimat şi ca să nu tragă fără dânsul, tatăl lor a pitit capsele de plumb care erau de fapt cartuşe. Da ce putea să se pună el cu noi, am montat un ac legat cu aţă pe un băţ de chibrit pe care-l băgam în puşcă şi cum pe balcon era o masă plină cu vinete pentru conserve, am tras un concurs cu cine ocheşte vânăta cea mare din mijloc, iar când a apărut doamna CĂLINESCU şi a văzut vinetele masacrate a fost foarte supărată, aşa că a dispărut şi puşca. Şi astăzi mai am un box dintre cele realizate artizanal de noi prin executarea unui model din placaj la traforaj, imprimarea acestuia pe un ghips în curs de întărire care crea o matriţă în care se turnau din plumb. Periculoasele arme pentru care fiecare din noi a luat o bătaie de la tatăl lui când a fost dibuit. La fotbal pe lângă noi copii se mai lipeau şi unii mai mari care ne creau mari probleme fiindcă jucau dur şi ne stricau plăcerea de a juca între prieteni. Unul dintre aceştia era monstrul de peste 120 de kilograme sifonarul nea MANIU, care cu toate că ne menaja deobicei la unele contacte ne făcea pur şi simplu să zburăm şi nu avea bunul simţ să ne lase în pace. Odată la o lovitură liberă m-a lovit în plin piept cu un şut şi nu am mai putut să respir mult timp, cu toate că am fost stropit din plin cu sifoane din camionul tras de un cal al lui nea MANIU. Mi-am revenit foarte greu şi am plecat acasă ameţit, însă cel puţin de atunci nea MANIU s-a decis să ne lase în pace şi nu se mai băga la joacă cu noi. În acea perioadă l-am cunoscut pe Nichita STĂNESCU şi descrierea evenimentului a apărul în cartea realizată de Constantin CRIŞAN "Frumos ca umbra unei idei". La pagina 437 povestesc cum portarul Ionică s-a accidentat, iar cel care l-a accidentat şi a făcut ca Nichita să intre pe teren a fost chiar Gabi CĂLINESCU. În clasa a III-a am fost selecţionat împreună cu doi colegi de clasă Aurel COBZARU şi Constantin MIHALCEA în selecţionata gimnazială a liceului Sfinţii Petru şi Pavel jucând cu Gimnaziul Mihail EMINESCU pe care i-am bătut cu 1-0 prin golul dat de Aurel, din pasa mea cu capul. Era anul în care echipa mare de volei a liceului câştiga titlul naţional şcolar (Alcibiade MIHĂILESCU, Nae TĂRCHILĂ, Nelu ZOLIA, Ion TEŞU, Paul ZIPSER, Puiu STUPARU, Valentin IVAN). După ce terminam lecţiile şi afară ploua era o adevărată dramă fiindcă nu aveam ce face, aşa că uneori jucam şah. Ţuţu era mult prea bun faţă de noi şi după trei patru înfrângeri ne trecea cheful, încercam să jucăm amândoi, dar tot ne bătea aşa că nu avea haz şi renunţam. Mai târziu Ţuţu a reuşit să devină campionul de şah al Ploieştiului lucru deosebit dacă avem în vedere că în această galerie se află Florin GHEORGHIU, Carol PARTOŞ, Corvin RADOVICI şi Adrian NEGULESCU. În ultima rundă a unuia din campionatele oraşului, care era criteriu de calificare pentru echipa naţională, Florin GHEORGHIU juca cu negrele împotriva lui Ţuţu CĂLINESCU şi avea nevoie doar de o remiză, dar după vreo 20 de mutări Ţuţu stătea mai bine, iar Florin a dispărut într-un vestiar unde a început să plângă. La Ţuţu a venit o doamnă din lumea şahului, parcă doamna RADOVICI, care i-a spus că ce vrea să-i facă puştiului, că acesta are nevoie de o remiză, lucruri cu care Ţuţu, student la Bucureşti nu era la curent şi nimeni nu-i spusese nimic. Sensibil la marele talent al copilului, Ţuţu i-a spus doamnei că nu e vreo problemă şi Florin a venit la masă continuând partida. Ca să ajungă la o poziţie rezonabilă de remiză, Ţuţu a trebiut să facă o greşeală pe care nu a calculat-o exact şi după vreo 10 mutări, când îi propune puştiului remiză, acesta cu mult tupeu îi spune că se mai gândeşte. Lui Ţuţu i-a sărit muştarul şi s-a dus direct la doamna care a tranzacţionat afacerea, spunându-i că dacă Florin nu acceptă remiza îi trage o mamă de bătaie că o să-l ţină minte toată viaţa. Incidentul a fost aplanat când arbitrul a venit cu fişa de concurs la semnat în sala alăturată, fişa fiind deja  semnată pentru remiză de Florin, dar de atunci relaţiile dintre cei doi s-au răcit mai ales din partea lui Ţuţu care spunea că nu-i plac oamenii fără obraz.
            Tenisul de masă era altă ocupaţie a noastră pe timp de ploaie şi îl jucam pe masa din sufragerie cu palete şi fileu în toată regula. La ping-pong cum îi ziceam pe vremea aceea, era clar că îi băteam cu toate că am învăţat să joc de la ei. Când domnul inginer era acasă şi nu puteam să jucăm în sufragerie am inventat jocul pe planşeta de la capătul studioului joc care ne-a creat o îndemânare extraordinară. Când s-a anunţat la liceu un mare concurs de tenis de masă pentru juniori pe judeţ ne-am dus într-o duminică dimineaţă la stadion şi ne-am înscris toţi trei. Problema noastră era faptul că nu aveam decât două palete şi se juca la cinci mese, dar am avut noroc să nu fim programaţi toţi trei simultan. Au fost foarte mulţi concurenţi şi cu toate astea, am depăşit toţi primele trei tururi fiindcă se juca eliminatoriu. În turul trei Gabi a fost eliminat de unul din cei mai buni jucători Costică MUNTEANU, eu şi Ţuţu am câştigat. Ţuţu a fost eliminat în sferturile de finală clasându-se între primii opt, iar eu am jucat finala cu Manole LEIBOVICI campionul judeţului şi candidat la lotul naţional. La sfârşitul turneului am făcut un joc demonstrativ cu campioana de junioare Ivette EMANOIL, fata celebrului doctor Poldi. Jocul a fost stabilit la 3 din 5 şi după ce am câştigat primul set uşor, i-am cedat pe următoarele două ca să joc toate cinci seturile, fiindcă era un bun antrenament, apoi le-am câştigat simplu pe ultimele două, în presa locală rezultatul a apărut 2-1 pentru ea. Acest succes mi-a dat curaj şi am practicat o perioadă tenisul de masă mai ales după ce Manole a depăşit vârsta junioratului, însă aura creată în jurul jucătorilor de volei în Ploieşti, m-a făcut să trădez acest joc frumos pentru altul şi mai frumos.
            Cu fetele nu prea aveam treabă la vremea aceea, singurul lucru pe care îl făceam era să-l tachinăm pe Ţuţu cu o vecină Roxana la care acesta se uita cam lung, deoarece era pe cât de impetuos cu băieţii, tot pe atât de timid când venea vorba de o fată.
            Examenul de admitere pentru clasa VIII-a a fost o barieră pusă între noi, pentru trei clase au dat examen vreo 600 de elevi din 14 clase de la diverse şcoli din Ploieşti. Au picat acest examen Gabi CĂLINESCU, Gigi GENOIU, Dinu MIHĂILESCU, iar Dan CUCU şi Radu NEGULESCU au dat examenul la Liceul de Petrol şi Gaze tot din Ploieşti.
            După absolvirea liceului Ţuţu a dat examen la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Bucureşti, beneficiind de ultima serie cu patru ani de studiu şi s-a angajat la Institutul de Proiectare pentru Instalaţii Petroliere din Ploieşti unde a lucrat cu succes. Gabi a dat examen la Facultatea de Mecanică din Timişoara unde a învăţat bine, fiindcă pierduse legătura cu amicii lui de poker, femei şi alte lucruri ca Dinu MIHĂILESCU, Mieluţă ŢENEA, Bujor NEDELCOVICI. Având relaţii cu persoane influente, doamna CĂLINESCU, în ciuda sfatului meu de a-l lăsa acolo, a făcut marea greşeală să‑l transfere la Politehnica din Bucureşti unde a avut ce face şi a clacat, spre deosebire de amicii lui care şi‑au văzut de treabă, aşa că domnul CĂLINESCU l-a angajat la Schela Boldeşti şi a absolvit facultatea la seral cu mare efort şi în condiţii grele.
            În timpul periplului prin Politehnică, l-am întâlnit pe Gabi la un mic club în buricul Politehnicii jucând pe masa de şah un joc cu chibrite 2, 10, 20 pe patru câmpuri centrale ale tablei de şah. Jocul se derula pe sume importante de bani putând fi jucat de câţi participanţi se puteau înghesui la masa de şah. Deoarece jucam bine acest joc m-am alăturat imediat şi am jucat vreo două săptămâni cu mare succes, fiindcă noi doi câştigam sume importante, dar la un moment dat de teama unei intervenţii a organizaţiei de tineret care ar fi putut să ne creeze probleme nu am mai apărut pe acolo şi l-am sfătuit şi pe el să facă acelaşi lucru. Din informaţiile mele, prin Bucureşti a mai jucat volei pe la o echipă a radioului care avea numeroase suportere şi după meciuri se făceau chefuri, aşa că şi asta a contribuit la amânarea terminării facultăţii absolvită la seral având servici la Schela Boldeşti. După absolvire a avut funcţii importante prin minister ceea ce i-a permis ca după revoluţie, cunoscând bine mecanismele comerciale să-şi facă o firmă, aşa zisă căpuşe, realizând beneficii importante ca să poată trăi fără griji la anii pensionării. A rămas un om de cuvânt, ataşat Ploieştiului şi respectat de cei din generaţia mea cu atât mai mult cu cât viaţa lui a fost mult mai colorată şi animată decât a multora dintre noi. În ultima vreme are o relaţie specială cu Bujor NEDELCOVICI, care când vine la Bucureşti îl vizitează, mai ales că locuieşte foarte aproape de el. Cu Dinu MIHĂILESCU-Garoiu un om de afaceri, realizat în domeniul importului de medicamente pentru animale este apropiat şi mai trag câte un poker cu Mieluţă ŢENEA care l-a lansat prin 1980 pe Garoiu facilitându-i un contract de câţiva ani în Africa unde împreună cu soţia câştigau peste 4000$ lunar, sumă care economisită i-a ajutat să se lanseze după revoluţie.
            Ţuţu a jucat şah cu destul succes câţiva ani, după care s-a lăsat, căsătorindu-se Ticuţa MOŞESCU o fată minunată din grupul nostru, iniţial prietena lui Radu NEGULESCU care nu merita o fată ca ea. Am fost foarte bucuros în momentul în care m-am întâlnit cu Ţuţu la o întâlnire cu părinţii deoarece băieţii noştri Alexandru GOCIMAN şi Răzvan CĂLINESCU erau colegi de clasă. Acest lucru ne-a apropiat şi mai mult consolidând o prietenie bazată exclusiv pe lucrurile cele mai curate. Pe data de 22 decembrie 1989 am petrecut vreo patru ore cu el în faţa sediului administrativ din Ploieşti unde printre lucrurile la zi am înserat şi evenimente din copilăria noastră. Era coleg de institut cu soţia mea prin care mai primeam diverse informaţii despre el cu care devenisem mai apropiat decât de Gabi, fiindcă acesta era în Bucureşti şi îl vedeam foarte rar. La o deplasare în interes de servici a avut un accident cu maşina şi cum la acest accident fusese rănit şi un alt coleg de liceu Remi HORNOIU am fost şi i-am vizitat după vreo două zile. Arătau foarte bine amândoi şi am fost extrem de bucuros că nu au fost lucrurile mai grave. Ţuţu era optimist, avea o figură jovială şi un tonus maximal, lucru care i-a păcălit pe mulţi din cei care l-au îngrijit la spitalul judeţean din Ploieşti. Fredi MERTL specialist în urologie care l-a vizitat imediat, se pare că a opinat pentru o dechidere cu scop exploratoriu, care se practică în asemenea cazuri, dar doctorii de acolo, oamei de altfel de mare probitate profesională, printre care colegul lui de clasă internistul Dan PĂSCULESCU şi anestezistul Bobi BOTESCU fratele colegului lui de liceu Ţuţu BOTESCU şi chirurgii au avut o altă opinie. Din păcate contuziile interne au evoluat rapid spre foarte grav şi a fost transportat de urgenţă la Bucureşti de Gabi încă în stare bună, fiindcă au discutat tot drumul, dar după două zile a decedat. Doctori de la Bucureşti i-au spus însă lui Gabi că în cazul acestor accidente cu posibile treaumatisme interne, este obligatorie deschiderea pacientului pentru a se examina vizual starea organelor interne. Regret că nu am putut să particip la înmormântare însă aveam o stare febrilă de peste 39 de grade dintr-o gripă. Trec însă destul de des pe la mormântul lui care se află în zona centrală a cimitirului "Bolovani".
            Cu domnul inginer Ion CĂLINESCU, tatăl băieţilor am avut contacte profesionale pe vremea când lucram la automatizarea schelei Boldeşti unde ocupa funcţia de inginer şef. La controlul lucrărilor sau a diverselor rapoarte între noi în calitate de executant-beneficiar era extrem de încuiat şi buchisea fiecare virgulă cu toate că mare lucru nu avea cum să priceapă din lucrările de automatizare. Când întrecea măsura şi mai dorea să măsurăm câţiva metri de ţeavă sau cablu mai explodam şi îi ziceam cu supărare ... bine domnu CĂLINESCU, după ce aproape am crescut la dumneavoastră în casă, mă trataţi ca pe ultimu