Elevi ai profesorului Ion Th. GRIGORE

            Deseori ascult cu plăcere unele din cele 12 casete înregistrate cu regretatului meu profesor de matematică Ion Th. GRIGORE și constat că era foarte mândru de elevii lui, de realizările lor, lăudându-se cu maniera în care i-a educat, trăgând de unii, oprindu-i temporar pe alții, dar privind cu dragoste la evoluția lor ulterioară. Nu am intenția nici să bag la apă pe unii, dar nici să menajez pe alții, singurul impediment este vremea, care încetul cu încetul încețoșează memoria cu tot sistemul de gândire oricât de greu ne-ar veni să o recunoaștem. Chiar profesorul într-o epigramă reușită spunea că este păcat că oamenii își scriu memoriile la timpul când încep să uite.

        394. Unor autori de memorii

Povestea e cam curioasă

(Vorbesc de cazuri ce le știu)

"Memoriile" și le scriu

Doar când memoria îi lasă.

 

       Din punctul de vedere al tratamentului diferențiat, un exemplu este cuplul Basarab NICOLESCU și Ion TOMESCU. Excelenți matematicieni, aveau la clasă un comportament diametral opus. Basarab NICOLESCU răspundea neîntrebat, chiar când profesorul era cu spatele la el, fiind temperamental și cu impertinența la limita maximă admisă, pe când Ion TOMESCU nu răspundea decât dacă profesorul insista serios, cu toate știa răspunsul. Basarab NICOLESCU, primul câștigător al olimpiadei internaționale de matematică, a ajuns un apreciat fizician în Franța, specialist în domenii interdisciplinare, iar despre Ion TOMESCU, profesprul spunea cu har și cu haz că este antrenor. Profesor de matematică și ani buni antrenor al lotului olimpic de matematică al României, cu care a obținut rezultate remarcabile.

            Manea MĂNESCU, prim ministru și demnitar al regimului ceaușescu, omul care pe data de 22 decembrie 1989, la urcarea dictatorilor în helicopterul cu care fugeau de mânia revoluționarilor, le-a sărutat mâna. Ajuns la culme prin certe merite proprii, nu a putut să suporte și după ce s-a retras de silă, dar invocând motive de boală, din monstruosul angrenaj, nu a rezistat tentației de mărire și putere, revenind în fruntea ierarhiei partidului comunist și la cheremul conducătorilor acestuia.  A fost un elev bun, fiu al unui muncitor cu orientare socialistă, Costică MĂNESCU, om de toată isprava, care și-a dat băieții la școală și trecea des pe la liceu să se intereseze de ei. Toți au ocupat funcții importante ca șeful securității județului Prahova, prim ministru, activist al Comietului Central al Partidului Comunist. La moartea lui Costică MĂNESCU, fii i-au făcut un monument impresionant la Cimitirul Bolovani din Ploiești. După absolvirea studiilor superioare, Manea s-a întors la Ploiești, iar eu l-am avut profesor de economie politică la Liceul Sfinții Petru și Pavel. Era un tip prezentabil, îmbrăcat la modă, malagambist, cu pantaloni îngustați jos și pantofi cu talpă groasă, din cauciucuri de la mașinile militare germane. La o întrebare ciudată a pus nota 2 la vreo zece colegi printre care și mie, dar diriginta mea Elena PAULESCU, o excelentă profesoară de română și o femeie superbă, când a văzut nota m-a întrebat despre ea și la relatarea mea a șters-o spunând ... ia uite cine îmi pocește mie premianții ... și ștearsă a rămas. Probabil că Manea MĂNESCU nu a fost străin nici de acordarea titlului de profesor emerit profesorului Ion GRIGORE, fost deținut politic, dar având merite de necontestat pe tărâm profesional, cu zeci de laureați la olimpiadele de matematică.

Când Manea a trecut pe la liceu, special să-l vadă pe profesorul Ion GRIGORE, printre altele a aflat că băieții primului secretar de partid al județului Prahova Dumitru BALALIA, sunt elevii profesorului și acesta nu a trecut pe la el, l-a chemat imediat la ordine și de față cu profesorul, i-a făcut morală comparând ce făcuse Costică MĂNESCU, care se interesa de școala copiilor, cu primul secretar care habar nu avea de copii lui, dar a avut noroc de copii buni, pe unul din ei inginer de petrol l-am cunoscut personal și era un om la locul lui.

Sărbătorirea de 70 de ani a profesorului de către cele 47 de promoții, un unicat în România a fost posibilă numai cu sprijinul lui Manea MĂNESCU, printr-un general de securitate, profesorul ne fiind agreat de securitate, ca fost deținut politic și client al securității, unde era atenționat destul de des să nu mai spună bancuri. La replica profesorului că toată lumea spune bancuri un colonel i-a spus:

- Bine, bine, dar nu toată lumea este profesorul Ion GRIGORE.

În timpul sărbătoririi profesorului, ca prim ministru, având în vizită pe omologul său din Republica Democrată Germană, l-a trimis la sărbătorire pe fiul său Paul MĂNESCU, care a citit un mesaj emoționant. Cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înființarea Liceului Sfinții Petru și Pavel, care se numea în 1989 Liceul Ion Luca CARAGIALE, în mesajul trimis adunării, aproape o jumătate a vorbit despre profesorul Ion GRIGORE și meritele sale în evoluția lui ca om ... halal evoluție. După 1989 profesorul era dezamăgit de prestația fostului său elev pe care îl aprecia, punându-i dintr-o simpatie pe care nu o putea abandona, unele gesturi aberante pe seama unor rătăciri vremelnice.

            Laurențiu ULICI, celebrul critic de artă și Președinte al Uniunii Scriitorilor, a fost elevul profesorului în ultimul an, fiind copilul unui CFR-ist care își schimba des locul de muncă. Laurențiu era tămâie la matematică însă după cum spunea profesorul, nu a avut rost să-și pună mintea cu el. Sentimentele dintre ei au fost întotdeauna calde și sincere.

            Mihai ISPIRESCU, cunoscutul dramaturg, a fost și el elevul profesorului care spunea despre el că era o poezie.

            Dan VOICILĂ, redactorul și comentatorul sportiv al Radiodifuziunii Române, a fost deasemeni elevul profesorului, care ținea foarte mult la el pentru calitatea transmisiunilor radiofonice, ca matematician a refuzat să facă aprecieri concrete, dar din cele relatate de însuși Dan reiese că era clei.

            Valerică PÂRVAN, medic psihiatru, care pentru un tratament făcut profesorului a venit de la București de cel puțin 15 de ori din devotament și dragoste pentru profesorul și colegii lui de liceu care-l îngrijeam în acele momente grele.

            Bebe STĂNESCU medic, directorul Spitalului CFR din Ploiești, a fost unul din matematicienii buni al profesorului cu toate că a dorit să se facă chirurg. Ca director la Spitalului CFR din Ploiești pe care efectiv l-a creat, a avut o contribuție importantă la îngrijirea profesorului, lângă care a stat ore întregi, fiindcă acesta detesta statul în spital, iar starea sănătății lui cerea în mod imperios acest lucru.

            Dan ROMAN a fost elevul răsfățat al profesorului, care era prieten cu familia lui, a participat la căsătoria lui, la botezul fetei, fiind considerat un membru suplimentar și drag al familiei. Îi telefona profesorului destul de des, iar ca Director al Institutului de Tehnică de Calcul și după 1989 al IBM România, ne-a sprijinit în acțiuni făcute în memoria profesorului.

            Andrei CHIRICĂ inginer electronist, laureat al olimpiadelor de matematică, Ministru al Telecomunicațiilor, a fost primul secretar al cercului de matematică la Liceul Ion Luca CARAGIALE din Ploiești. Ne-a ajutat material la fondul valutar pentru Premiul Ion GRIGORE. În familia lui toți băieții urmau medicina de câteva generații și când Andrei, fascinat de personalitatea profesorului a abandonat această linie tradițională, tatăl lui a venit la liceu și cu consimțământul profesorului l-a mutat pe fiul cel mic de la clasa acestuia, dorind să-și salveze măcar pe unul. Mihai CHIRICĂ este acum un reputat medic și după decesul prematur al colegului nostru Bebe STĂNESCU a devenit directorul Spitalului CFR din Ploiești.

            Cezar APOSTOLESCU, inginer automatist, laureat de mai multe ori a olimpiadelor de matematică, care cu toate presiunile făcute într-o perioadă când se dorea slăbirea liceului CARAGIALE de către o conspirație ce avea în frunte pe inspectorul Traian COMĂNICIU, care se pregătea să devină director al celuilalt mare liceu din Ploiești, Liceului Mihai Viteazul, a refuzat să plece de la clasa profesorului GRIGORE, înfruntând toate amenințările proferate la adresa celor care refuză să plece. În perioadele grele l-a ajutat pe profesor moral și material cu alimente, într-o perioadă în care era în pericol să se prăpădească de inaniție. Văzând că ingineria este puțin profitabilă, a urmat la fără frecvență matematica, prin care s-a realizat deplin, este directorul Colegiului Național Ion Luca CARAGIALE.

            Tudor STOICA, cu doi ani mai mic la liceu, care sub bagheta profesorului Nicolae SIMACHE sprijinea încă de pe vremea când era elev, activitatea cantinei internatului. A făcut acest lucru în schimbul taxei pe care nu o putea plăti fiind sărac. S-a specializat ulterior în domeniul cofetăriei, realizându-se exemplar. Înainte de 1989 era printre puținii la care mergeam cu încredere pentru a primi brânză, carne, smântână, prăjituri, torturi și alte lucruri făcute cadou domnului profesor. Am fost la el acasă cu profesorul și soția mea, unde ne-a primit regește și ne-am simțit foarte bine. În casa lui intrasem în tinerețe, fiindcă acolo locuia Emil POPESCU și participasem la ceaiuri printre alții cu Nichita STĂNESCU. Din vechea casă, Tudor STOICA făcuse o vilă superbă, așa că deabia dacă am mai putut să o recunosc. La aniversarea a 70 și 80 de ani ai profesorului a realizat toate pateurile, prăjiturile și tortul pe cont propriu, iar după moartea acestuia a fost în fruntea tuturor acțiunilor la toate comemorările profesorului și ale lui Nichita STĂNESCU. Un om de mare suflet care ne-a ajutat cu modestie și mare discreție pe noi organizatori. In anul 2000 a candidat ca independent la postul de primar al Ploieștiului.

            Virgil PETRESCU fost ministru al învățământului a fost elev al profesorului în promoția 1960, cu ocazia decernării liceului I. L. CARAGIALE a titlului de Colegiu Național, în calitatea sa de ministru, a vorbit emoționant despre profesorul Ion GRIGORE. A sprijinit substanțial premiul Ion GRIGORE și mi-a dat o sumă importantă în dolari, pentru a face un fond la bancă, din care numai dobânda să reprezinte fondul de premiere. Este interesant de subliniat faptul că grupul de presiune din spatele Liceului Mihai Viteazul, de fapt o instituție valoroasă și onorabilă, dar sub valoarea globală a Liceului Ion Luca CARAGIALE, a făcut formalitățile de acordare a titlului de Colegiu Național numai pentru Liceul Mihai Viteazul. Când documentele au venit la semnat la el, ca Ministru al Învățământului, le-a returnat și a dat dispoziție ca să-i fie prezentate împreună cu cele pentru Liceul Ion Luca CARAGIALE și a venit personal la Ploiești, acordând aceste distincții în aceeași zi ambelor licee.

            Un alt ministru la finanțe VĂCĂREL elev eminent, îi spunea profesorului că îi era o frică nemaipomenită la tablă ... că ar putea să nu ia nota 10.

            Elena CEAMPELEA, marea gimnastă a României, a dat niște examene de diferență cu profesorul care a privit-o cu mare bunăvoință, dar cum impresia lăsată a fost execrabilă, toată viața nu scotea gimnastele din "copii dresați", cu toate că era un mare admirator al sportului și al performanțelor sportive. Eu am avut ocazia să stau de vorbă mai bine câteva ore, în două zile consecutive, cu Nadia COMĂNECI la un concurs la Ploiești, chiar cu puțin timp înainte să fugă din țară, fiindcă lucram la centru de calcul al concursului, iar ea a fost interesată de calculatoare. Mi-a lăsat o bună impresie pe care am comunicat-o și profesorului, i-am arătat un autograf de la ea, de atunci a renunțat la expresia neplăcută.

            Cu Nichita STĂNESCU avea o relație specială, ei efectiv se iubeau, la înțepăturile sau epigramele transmise prin mine, Nichita răspundea cu cele mai calde cuvinte în viu grai sau pe bandă. A rămas celebră epigrama făcută lui Nichita și apărută pentru prima dată într-o publicație din Timișoara:

 

1191. Poetului "Nichita STĂNESCU", fost membru al Cercului de Matematici al Liceului "Ion Luca Caragiale" - Ploiești

Pe când cu cifre cocheta

        Nu l-am putut încuraja.

        O luă atuncea pe alt drum

        Și câți mă blestemă acum.

 

      Sau frumoasa și nostalgica epigramă:

 

450. Bibliofilie (Celor cărora le-am "împrumutat" cărți)

'Napoi nu vor să le mai dea,

De-aceea nu e de mirare

Că în biblioteca mea

Am numai exemplare ... "rare".

 

Nota M. GOCIMAN: Acest catren a fost inspirat de marea durere pricinuită de faptul că, împrumutând "cuiva foarte apropiat" Elegiile bilingve ale lui Nichita STĂNESCU cu dedicație, aduse chiar de mine, cartea nu i-a mai fost înapoiată vreodată. Fac și pe această cale public faptul că gestul a fost făcut de un "apropiat"

            Și Eugen SIMION a fost elevul lui, l-a apreciat până prin 1990, când dintr-un interes care la vremea respectivă nu era evident, a intervenit brutal la o emisiune televizată împotriva unui grup de intelectuali ce cuprindea printre alții pe Sorin DUMITRESCU și Octavian PALER, care se exprimaseră cu o seară înainte împotriva unor metode comuniste aplicate de regimul trist și tragic pentru România condus de Ion ILIESCU. Spunea profesorul cu tristețe că după dezamăgirea pe care i-a produs-o sărutarea mâinii lui ceaușescu de Manea MĂNESCU, nu credea că o să mai fie așa de dezamăgit de un fost elev al lui. A fost supărat nu numai pe gestul lui Eugen, dar mai ales de expresia lipsită de eleganță cu care s-a adresat acestora "huhurezii de la miezul nopții" și a compus o scrisoare de dezavuare de un tragism neîntâlnit de mine, un părinte care-și certa un copil la care ținea și pe care spera să-l aducă înapoi pe calea pe care el o considera ca fiind cea bună. Cu greu, după trei, patru zile de tratative am reușit să stopez trimiterea scrisorii la ziarul România Liberă. Nu am făcut acest lucru din prea mare dragoste pentru Eugen SIMION, pe care totuși până atunci îl simpatizam, dar mai ales din dorința de a nu se crea o imagine proastă promoției Nichita STĂNESCU, la care țineam foarte mult. Acum, după trecerea timpului nu pot să spun nici că regret intervenția mea, dar nici că mă bucur de ea. A fost un impuls de moment și profesorul din prea mare dragoste pentru mine, din recunoștiință pentru tot ce făcusem ca să-l ajut, a cedat la insistențele mele, cu toate că mi-a spus … să știi că profesorul tău am fost eu și nu invers. Din păcate în vara lui 1990 s-a stins din viață și nu am mai avut ocazia să-l contrazic, dar cred că nu ași mai fi făcut-o.