Mică introducere

            O perioadă, din păcate foarte scurtă, am ţinut un jurnal din care o să citez unele însemnări, iar pentru a le pune în evidenţă vor fi scrise cu aldine ca mai jos.

            Sâmbătă 14 Octombrie 1950

            Cu toate că la început consacrasem acest catastiv luat din arhiva liceului de fete, matematicii, m-am răzgândit şi acum îl dedic notărilor, pentru ca să am vreodată a-mi aminti din cele ce voi scrie zi cu zi. Dacă din aceste notări vor lipsi zile sau chiar luni întregi, acesta se datoreşte numai unuia dintre marile mele defecte, lipsa de consecvenţă în toate acţiunile. Dacă timpul îmi va îngădui …

CITITORULE, TE SFĂTUIESC SĂ-ŢI PIERZI ÎN FIRECARE ZI, ÎN AFARA CELOR 2 REPRIZE A CÂTE 10 MINUTE DEDICATE GIMNASTICII, ÎNCĂ 10 MINUTE DIN TIMPUL TĂU PREŢIOS ŞI SEARA, LA SFÂRŞITUL ZILEI, ÎNAINTE DE CULCARE, SĂ-ŢI NOTEZI LUCRURILE CELE MAI IMPORTANTE, FIINDCĂ ACEST OBICEI TE VA RĂSPLĂTI MAI TÂRZIU CUM NU TE AŞTEPŢI, VA FI O STAVILĂ ÎMPOTRIVA UITĂRII. DACĂ VEI URMA ACEST SFAT, NU AI PIERDUT TIMPUL RĂSFOIND ACESTE ÎNSEMNĂRI ALE UNUI SUFLET CHINUIT DE NENUMĂRATE GÂNDURI, IDEI ŞI REGRETE, CARE S-A DECIS SĂ SE ELIBEREZE DE ELE PRIN SCRIERE.

            Vreau să subliniez prin exemplul de voinţă al meu şi nu numai al meu, că la un om crescut în credinţă şi frica de Dumnezeu, cea care moare ultima este credinţa şi înaintea ei, dragostea de viată. Am căutat să laud cu decenţă unele acţiuni curajoase ale profesorilor, colegilor şi prietenilor mei, fiindcă oamenii au nevoie de asemenea aprecieri, chiar dincolo de viaţa de toate zilele, chiar dacă s-au despărţit de noi. Faptul că, chiar obiectele neînsufleţite au nevoie de dragoste, a fost subliniat de marele nostru Profesor Emerit, Nicolae SIMACHE, cel care, cu toată lipsa lui de experienţă mondenă, spunea că o monedă trebuie mângâiată ca o fată frumoasă şi că aşezată aşa cum trebuie, pare a fi goală.

            Un capitol special îl ocupă vocabularul împreună cu descrierea unor secvenţe mai tari, prin care am trecut şi recunosc faptul că acest lucru m-a preocupat. Am evitat detaliile sordide, dar asta a fost realitatea timpurilor şi orice omisiune ar fi fost echivalentă cu minciuna, iar cuvintele prin care le-am descris au fost alese ca să fie cele mai soft, fără a denatura însă atmosfera reală.

                                                                                           Ploieşti, 11 august 1999, în ziua Eclipsei Totale

Copilăria

            Rădăcini

             Familia GOCIMAN este originară din Transilvania, Întorsura Buzăului, sat de munte curat românesc, 100%. Străbunicul Vasile MOCANU a fost învăţător şi prim epitrop la singura biserică (greco-ortodoxă) română în timpul guvernării Austro-Ungariei. Născut în anul 1799 şi mort la vârsta de 107 ani în 1906, l-am cunoscut şi chiar se juca cu noi când mergeam în vacanţă, era de noi mai iubit ca tata-mare, era mai bun, mai blând, nu ne certa. După cum ne-au declarat şi bătrânii satului, în timpul maghiarizării a fost obligat să-şi schimbe numele într-unul unguresc.

Cu maghiarizarea românilor mă voi ocupa mai pe larg în cuprinsul amintirilor mele.

Străbunicul fiind epitrop şi nevoind a-şi lua un nume unguresc, a făcut cerere să i se schimbe numele, în loc de MOCANU în GOJMAN, cuvânt ce derivă de la GOTESMAN, adică omul lui Dumnezeu. De notat că bătrânii de demult primului epitrop îi spuneau Gojmanul bisericii. Natural, regimul Austro-Ungar a aprobat, dar în GOCSMAN Gh Vasile.

Aşa devine străbunicul, bunicul, tata şi noi urmaşii MOCANILOR şi de la Unirea din 1918 am românizat litera ungurească CS cu CI românesc, numindu-ne GOCIMAN în loc de GOCSMAN.

De ce nu ne-am reschimbat numele în MOCANU, veţi vedea din descrierea ce va urma.

Eugen Gh. GOCIMAN (1971)

Culmea a fost faptul că singura mare nedreptate care mi s-a făcut în Facultatea de Electronică a Institutului Politehnic din Bucureşti, a fost cea a unui conferenţiar de la catedra de electrotehnică, MOCANU, care atenţionat de unul din asistenţi asupra faptului că eu am ştiut foarte bine s-a exprimat …. dă-l în măsa de jidan, să mai vină odată. Bătrânul Nicolae MOCANU-GOCIMAN, tatăl bunicului meu, fără să fie înalt, era un om bine făcut, vrenic şi activ, a murit la peste 90 de ani, dintr-o neatenţie, strivit accidental în poartă, la intrarea în curte pe un car cu fân.

            Mama tatălui tatălui meu, Domnica, era o femeie extraordinară, de o vrenicie ieşită din comun şi avea darul de a face farmece. Tata mi-a povestit cum în momentul apariţiei unui şarpe, dânsa s-a uitat la el şi fulgerător acesta a înlemnit, iar seara i-a spus lui tata că a făcut un descântec ca să-l trezească din amorţeală, că era păcat să rămână aşa. Când a îmbătrânit şi a simţit sfârşitul, a chemat o fată mare, aleasă de dânsa, pe care a iniţiat-o în tainele cunoscute de ea, cu blestemul că nu trebuie să iniţieze pe altcineva, decât la bătrâneţe. A fost o femeie aprigă şi faptul că ducea de mâncare la ciobanii angajaţi, sus pe munte, nu a rămas fără urmări, se pare că bunicul meu era băiatul baciului. Tata a aflat lucrul acesta, când fiind pe moarte în urma unei afecţiuni pulmonare, a fost dus de bunicul meu la Întorsura Buzăului, unde bunica lui, după ce i‑a descântat cum ştia numai ea, l-a lăsat vreo 6 luni pe munte la baci, refăcându-se în mod miraculos din hrană şi aer curat, încât celebrului profesor doctor Iuliu HAŢEGANU de la Cluj, când l-a revăzut, nu i-a venit să creadă că mai trăieşte. De fapt în spital, tata fusese declarat mort, însă bunicul a adus de afară un cearceaf plin cu zăpadă în care l-a băgat şi după ce l-a frecat câteva minute şi-a revenit spre uimirea tuturor.

            Părinţii mamei tatălui meu, erau protopopul Constantin DIMIAN de Breţcu şi preoteasa Paraschiva, iar mormântul lor se află la loc de cinste în faţa intrării bisericii ortodoxe din Breţcu. Pe străbunica am cunoscut-o bine, deoarece locuia cu bunica mea Maria GOCIMAN. În perioada aceea avea 96 de ani, poseda o vitalitate fizică şi mentală de invidiat, un program spartan de spălarea dimineaţa cu apă rece, frecare cu un prosop ud şi aspru, regim alimenar exemplar, cu ţinerea strictă a posturilor. Cu toată corpolenţa dânşii, era vivace atât la trup cât şi mental, iar ori de câte ori bunica povestea ceva greşit, fiindcă o mai lăsase memoria, o corecta prompt. Cu o lună inainte să moară a rugat-o pe bunica, fata ei, să meargă cu ea la Breţcu ca să moară acasă, în patul ei.

            Gheorghe GOCIMAN a fost copil sărac, însă isteţimea lui l-a făcut pe învăţătorul satului să-l trimită cu o scrisoare de recomandare la un director al liceului Andrei ŞAGUNA din Braşov, în ideea de a-i facilita urmarea cursurilor liceului. A primit o bursă şi un loc la internat, având astfel posibilitatea de a studia la liceu. Bani de buzunar, de acasă, nu a primit tot liceul, fiindcă părinţii aveau copii mulţi şi probleme care-i depăşeau, aşa că era obişnuit să facă servicii colegilor, de la lecţii, până la curăţatul pantofilor, pentru a face rost de un ban de buzunar. În vacanţe, directorul îi mai îngăduia să rămână la internat, ca să poată lucra, pe ici, pe colo şi să strângă fonduri pentru timpul şcolii. După terminarea studiilor medii, din cele trei soluţii posibile pentru un băiat sărac: preoţia, armata sau Căile Ferate a ales-o pe ultima. La şcoala feroviară avea cazare, casă, masă, îmbrăcăminte, manuale gratuite şi în plus o sumă de bani pe care o considera importantă. După absolvirea şcolii cu brio, a fost repartizat impegat de mişcare la Sighişoara cu un salariu bun, aşa că a găsit de cuviinţă că a venit vremea să se căsătorească, iar Maria fata protopopului DIMIAN i-a convenit, fiind bine educată, plăcută şi cu o zestre importantă, lucru care nu putea fi neglijat la vremea aceea de un tânăr sărac.

            Bunica mea Maria, "Buca", era o femeie mică de statură, cu o figură plăcută, accentuată de un ten pe care şi l-ar dori orice top model, fără riduri, până la o vârstă înaintată. Era o fire domoală, nimic nu o putea scoate din ritmul ei de ceasornic lent şi acest lucru îl făcuse chiar în momentele dramatice ale vieţii de care nu a fost ocolită. Educată într-o familie de preot, era religioasă fără însă a fi habotnică, dar cu toate acestea avea accese de enervare explozive pe care aspectul ei general nu le‑ar fi trădat. Fiind crescută într-un mediu fără griji materiale, era lipsită de caracterul aprig al oamenilor care s-au luptat din greu cu viaţa, aşa că seninătatea ei părea chiar senilitate, cu toate că nu era nici pe departe aşa. Fiind de o blândeţe ieşită din comun, era tot timpul în conflict cu bătrânul, care dorea o educaţie spartană pentru copii lui. Bătrânul l-a dus pe tata la o şcoală militară destul de departe de casă, unde a asistat la echiparea lui în uniformă, după care a plecat liniştit spre casă. Imediat după ce tata a rămas singur, a apărut un gradat care a început să profereze ameninţări şi tata care nu stătea mult pe gânduri a fugit. S-a dus la gară de unde a luat un tren, fiindcă era băiat de şef de gară şi cunoştea toate amănuntele, mecanicii, conductorii. Cum bătrânul a mai întârziat, tata a ajuns acasă înaintea lui şi bunica a îngheţat când l-a văzut echipat militar, dar ce să-i facă, i-a dat să mănânce pitindu-l sub masa compactă din bucătărie. La venirea bătrânului acesta povestea entuziasmat:

- Să vezi Mariţi, ce bine îi stătea lui Eugen îmbrăcat militar şi ce bine o să-i fie acolo, fiindcă ăia o să scoată om din el ...

Tata sub masă, bunicul entiziasmat, iar bunica îngrozită de frică şi tremurând ca varga. Când bunica i-a spus că Eugen este acasă, bunicul a făcut un acces de furie şi a promis că o să-l bată soră cu moartea, tata de frică a ridicat capacul mesei de bucătărie, a vărsat totul de pe masă şi a fugit de acasă revenind numai după vreo trei zile, când lucrurile deveniseră mai calme. De bătaie nu a scăpat, fiind uşurat de bunica, ce intervenea la urmă ca să nu-l bată prea tare.

            Bunica avea o slăbiciune ieşită din comun pentru primul născut Aurel, care nu-i crease vreo problemă, se realizase strălucit profesional, îi vorbea cu mare blândeţe, spre deosebire de ceilalţi membrii ai familiei, inclusiv tata. Spre sfârşitul vieţii locuia la Sfântul Gheorghe şi având gratuitate pe tren, ca soţie de inspector general CFR, trecea pe la Ploieşti şi Bucureşti să-şi vadă cei doi copii, dar totdeauna oprea la Ploieşti la trecere, pentru ca aproape tot ce-i dădea tata să lase la Aurel, care era sufletul ei. În cei şase ani cât am fost student în Bucureşti, la Aurel şi soţia sa Lica, am fost invitat o singură dată, dar când am ajuns acolo am aflat imediat motivul, trebuia dusă bunica la gară şi urcată în tren. Am fost aşa de scârbit de gest, încât mult timp nu am mai trecut pe la ei. La moartea bunicii, am fost la Sfântul Gheorghe şi cum pe vremea aceea eram inginer, cu un salariu bun, am contribuit substanţial la înmormântare şi fiindcă Aurel era sărac, l-am convins pe vărul meu Dan ŢÎNŢU să-i lăsăm lui totul. Am plecat de la bunica numai cu cinci furculiţe, fiindcă pe a şasea mi-o făcuse cadou dânsa. Renunţarea la averea care consta dintr-o casă destul de mare, s-a făcut cu o singură condiţie, după şapte ani bunica trebuia mutată într-unul din cavourile familiei de la Braşov sau Bucureşti. După vreo nouă ani văzând că Aurel nu a întreprins nimic în acest sens, am încercat să o recuperez eu şi să o aduc la Ploieşti, dar în cimitir se făcuseră modificări şi cum pe acolo nu a mai dat nimeni, a fost mutată într-o groapă comună. Când Cornel a fost asasinat de legionari, tata a cumpărat o parcelă la Belu unde l-a înmormântat, după care, mormântul fiind în grija lui Aurel, au mai îngropat acolo pe cumnatul lui, domnul POPOVICI, soţul Genei sora lui Lica. Cu toate că locul era al lui tata, Aurel m-a pisat foarte mult până a primit de la mine, pe o hârtie neoficială, o declaraţie de renunţare la locul de veci. La ani de zile după moartea lui Aurel, soţia lui Lica, a încercat probabil să vândă şi locul, aşa cum au vândut ei toate lucrurile primite de la familia GOCIMAN, la care nu ţineau fiindcă nu investiseră nimic în ele, nu contribuiseră nici măcar afectiv la firmele GOCIMAN din Braşov şi Ploieşti. Cu hârtia neoficială nu a putut să vândă locul de veci, aşa că a tot încercat să fac un act legal de cedare pentru a-l vinde, dar nu recunoştea acest lucru. Când am întrebat‑o de ce vrea să fie proprietară a îndrugat fel de fel de explicaţii, care mai de care cusute cu aţă albă. Eu îi spusesem că se poate îngropa liniştită acolo, eu sau Alexandru nu o să vindem locul într‑un viitor destul de îndepărtat, fiindcă acolo vor fi îngropaţi trei GOCIMANI, Cornel, Aurel şi Lica. De data asta nu am mai cedat şi locul este acum în proprietatea ultimilor GOCIMANI în viaţă Mircea şi Alexandru, iar Lica se odihneşte şi ea împreună cu soţul şi cei doi cumnaţi.

            După moartea lui Cornel, care era coproprietar la hotelul GOCIMAN cu tata, prin moştenire au primit : Mimi (soţie) 12.5%, Bunica (mamă) 12,5%, Eugen, Aurel, Jeni, Miţi(fraţi) câte 6.25%. Mimi, Aurel şi Miţi s-au repezit şi au vândut lui Gheorghe MOCIORNIŢĂ sau rudelor lui, ca să scape de grije şi să toace nişte bani picaţi din cer în mod nemeritat. Jeni din principiu nu vindea nimic şi bunica sfătuită de Jeni şi Aurel i-a vândut tatălui meu pentru ca cineva din familie să deţină o majoritate, care să-i permită o putere de decizie importantă. Bunica a primit nişte bani pe care i-a dat aproape toţi lui Aurel, dar a continuat să primească chiria până la naţionalizare, prin clauza de uzufruct.

            Bunicul meu Gheorghe, "Bătrânul", a plecat de jos, de la condiţii limită de viaţă, şi-a construit totul prin talent, capacitate, voinţă, dar mai ales muncă, era un om aprig care nu ştia ce-i aia compromis sau comoditate. Era adeptul ideii că munca trebuie să aducă performanţa, total devotat familiei lui, firmelor de autobuze, neprecupeţind absolut nimic pentru atingerea ţelului propus, dispus la sacrificii totale. Pentru copii a fost un tiran care în dorinţa de a face oameni întregi din ei i-a împins tot înainte, cu mai mult sau mai puţin succes, fără a avea însă consimţământul lor prealabil. Comportamentul lui a exemplificat plenar faptul că cel care îţi doreşte binele te face să suferi. Din păcate, nu a avut timp pentru analize cu copii lui sau nu a înţeles că trebuia să-şi facă acest timp, aşa că între tendinţele sale şi faptele copiilor a fost întotdeauna o imensă prăpastie. Deoarece era de neclintit, neînţelegând faptul că ceilalţi au nevoie de o vorbă bună, a fost mai simplu pentru copii să-l mintă, decât să ducă tratative, la care el nu marşa vreodată, dorind să spună mereu ultimul cuvânt, cel decisiv. Îi plăceau femeile frumoase pe care nu le-a ocolit, fără să facă din lucrul aceasta un element principal în viaţa lui, în care urmărea lucruri cu mult mai importante.

            Familia Gheorghe şi Maria GOCIMAN a avut şase copii născuţi în diverse localităţi unde bunicul era şef de gară. Dintre ei Nicuşor a murit la o vârstă preşcolară şi ca un lucru deosebit în familia noastră nu a trăit nici un Nicolae. Sora tatălui meu Jeni a avut un Nicolae care a murit la doi ani, iar când Ica prietena mea a rămas însărcinată, pe vremea lui nicolae ceauşescu, ne-am căsătorit şi am stabilit prenumele copilului Nicolae sau Niculina, după cel al dictatorului care nu permitea avorturile, dar Ica a pierdut sarcina şi astfel tradiţia s-a confirmat.

            Primul copil, Aurel, născut în 1898 la Sighişoara, a fost cel mai reuşit, fiindcă a studiat cu mult succes la Cluj şi Budapesta, unde a luat patru doctorate, a practicat meseria de ziarist, a avut un ziar propriu, finanţat de bătrânul, iar în final a ocupat mulţi ani funcţia de Secretar General la Preşedenţia Consiliului de Miniştri, un post tehnic, fără implicaţii politice. Cu mareşalul Ion ANTONESCU era în relaţii bune şi din ce-mi aduc aminte din povestirile lui şi ale tatălui meu, sunt manevrele pe care le-au făcut împreună pentru a nu trimite evrei din România către lagărele de concentrare naziste. La început au încercat prin amânări, după care au motivat că nu au vagoane disponibile şi când nu au mai găsit pretexte, li s-a spus nemţilor verde în faţă că România are o tradiţie deosebită cu minorităţile care nu-i permite acest lucru. Cum nemţii aveau probleme mult mai importante cu noi, mai ales asigurarea petrolului, au renunţat temporar cu destul de mare uşurinţă, spre bucuria mareşalului. Când la o emisiune TV laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie VIZEL, evreul scriitor care a trecut prin lagărele de concentrare, a acuzat pe români de trimiterea evreilor în lagăre, am fost foarte dezamăgit fiindcă a avut un interlocutor extrem de nepregătit pentru o discuţie de aşa amploare. În primul rând, domnul Elie VIZEL a fost deportat din teritoriul românesc ocupat însă în acea perioadă de unguri şi în România nu s-a petrecut aşa ceva, cu excepţia unor evenimente netipice provocate de bandele legionare sau de armata care a plătit unele poliţe evreilor din Basarabia şi Bucivina. Îmi mai povestea unchiul meu, despre faptul că mareşalul era la curent cu scurgerea evreilor din Polonia, Cehia, Ungaria către România de unde plecau cu vapoarele spre Israel. Fusese deasemeni de acord cu acordarea de paşaport românesc tuturor evreilor din ţările amintite pentru a putea veni la noi, unde erau în siguranţă.

            În ziua de 18 februarie 2002, la televiziunea naţională a apărut domnul doctor Ernest NEUMANN, Primul Rabin al Timişoarei şi Preşedintele Comunităţii Evreieşti al Timişoarei. Spre deodebire de majoritatea evreilor care prezintă problema Holocaustului, acesta a povestit cum după terminarea studiilor, a fugit din Ardealul ocupat de unguri către partea rămasă în România, de teama represiunilor ocupanţilor hortişti. Apoi a prezentat armonia în care au trăit naţionalităţile în acea zonă şi pentru a examplifica acest lucru a prezentat unele cifre. În teritoriile de sub stăpânirea ungurească din cei 800.000 de evrei au supravieţuit holocaustului numai 200.000, pe când din cei 12.000 de evrei care locuiau în Timişoara, au murit numai 3 persoane în lagărele de muncă forţate înfiinţate atunci pe tot teritoriul României. Mai spunea dânsul că în oraşul Timişoara situaţia era deosebită de întâmplările din Moldova sau de cele aferente rebeliuni  din 21/22 ianuarie 1941 din Bucureşti, totuşi dacă ar fi existat o politică sistematică de extermianre a evreilor aceasta ar fi fost aplicată şi la Timişoara. Cu regret, Primul Rabin al Timişoarei spunea că în anul 2001 în oraş mai rămăseseră numai 700 de evrei.

Un eveniment important povestit de unchiul meu, care prin pregătirea profesională şi corectitudinea lui devenise confident al mareşalului, este delicata strategie prin care România a evitat alipirea Banatului Sârbesc şi intervenţia în Jugoslavia, lucru cerut cu insistenţă de Hitler, care prin acest lucru şi-ar fi rezolvat multe probleme, permiţând degajarea unor trupe necesare campaniei din est. Aurel GOCIMAN admira curajul şi verticalitatea opusă de mareşal în discuţiile cu Adolf HITLER, fiind deasemeni încântat de eşuarea manevrelor comuniştilor, după 23 august 1944, de a face adunări în unităţile militare, unde mareşalul să fie dezavuat de militarii pe care i-a condus. După venirea comuniştilor, nefiind angrenat în probleme de partid, a primit doar domiciliu fix la Călan, unde ca salariat al Combinatului Metalurgic a studiat şi a luat o diplomă de inginerie metalurgică la fără frecvenţă a Institutului Politehnic din Timişoara. Traducea curent din maghiară, germană şi franceză, ocupaţie cu care şi-a completat o pensie mizeră în ultimii ani de viaţă. A fost căsătorit cu Lica, fata cea mai mare dintr-o familie cu mulţi copii pe care i-a crescut cu destule probleme, aşa că nu au mai făcut alţi copii. Aurel era marele consumator de bani, fiindcă deşi nu a contribuit cu nimic la beneficiile firmei, bătrânul susţinea că el este mândria şi port drapelul familiei, aşa că trebuie ajutat din plin. A scris câteva cărţi dintre care "Măcelul de la Beliş" şi "România şi revizionismul maghiar" prezentau experienţa dramatică a unei familii de români în Ardealul de la începutul secolului XX, susţinută prin documente reale, fotografii, mărturii şi în care nu este depăşită limita unui naţionalism normal, cu concluzia că aceste popoare, în ciuda memorării unor perioadă critice, trebuie să convieţuiască pe un pământ, pe care unii sunt de peste două mii de ani, iar alţii doar de câteva sute, suficiente însă ca să se simtă la ei acasă.

            Maria Miţi GOCIMAN s-a născut pe 18 martie 1900 tot la Sighişoara, a absolvit câteva clase de liceul şi mai târziu s-a căsătorit cu inginerul şef al fabricii de zahăr de la Bod, LUDU, dar căsătoria nu a ţinut, fiindcă cu toate că nu arăta prea bine, având un nas de GOCIMAN, mare şi puţin adus, era bine făcută, cu un corp mai mult decât reuşit, dar rea de muscă. A lucrat un timp la Ploieşti, de unde a plecat tot datorită unei legături amoroase făcută fără discreţie şi la întoarcerea la Braşov s-a căsătorit cu un şef de garaj ungur, cu care a trecut la Cluj în zona ocupată temporar de unguri. La moartea bătrânului a şterpelit o sumă imensă de bani cu care a cumpărat taxiuri pentru şoferi pe numele acestora, care au păcălit-o, prăpădind mult peste 100 milioane de lei în anii 1939-1940, bani cu care bătrânul intenţiona să construiască alături de hotel, pe un teren cumpărat, încă un hotel cu apartamente pentru toată familia la ultimul nivel şi garaje la subsol.

            Cornel GOCIMAN s-a născut 30 Septembrie 1902 la Predeal, era un băiat liniştit care în copilărie a tras multe ponoase de pe urma tatălui meu, care era cu doi ani mai mic, dar extrem de zvăpăiat. Tata spărgea geamuri, bătea copii, înjura, iar Cornel care semăna destul de bine şi era îmbrăcat la fel, plătea de regulă poliţele. A făcut liceul şi facultatea de chimie împotmolindu-se, din cauza unei aventuri amoroase tumultuoase, la examenul de diplomă, pe care nu l-a mai susţinut. A fost un om extrem de talentat, un fotograf cu reuşite deosebite pentru acele vremuri. Ca designer, a proiectat câteva obiecte pe care şi acum le avem în casă, un dulap foto multifuncţional şi o cartonieră cu uşă rulantă, realizare deosebită. Era un bărbat frumos, manierat, cu un calm remarcabil, mare amator de maşini, jocuri de noroc la Cazinoul din Sinaia şi femei frumoase. A lucrat cu tata la Ploieşti şi conducea contabilitatea cu o mare măiestrie care-i permitea să pună mâna pe sume imense cu care făcea ce dorea, dar avea mare grije şi printre altele ne îmbrăca atât pe mama, pe tata cât şi pe mine, care beneficiam de cele mai moderne şi sofosticate jucării. Aveam de la maşini electrice şi demontabile de toate fabricaţiile, până la aparat de proiecţie, cu care am văzut primele desene animate Walt Disney, de care am rămas fascinat pentru toată viaţa.

În perioada alegerilor din anul 1933, primarul ţărănist la putere din Dărmăneşti opreşte un autobuz, dă pasagerii jos şi îl rechiziţionează. La locul evenimentului s-a deplasat unchiul Cornel, care s-a dus să discute cu primarul despre rechiziţionarea autobuzului. La intrarea în primărie, fără vreun avertisment, primarul un tip extrem de solid, care era beat, s-a repezit la Cornel pe care l-a lovit cu un tampon de pe birou în cap şi fiind trântit pe podea a început să-i care la pumni. Cornel aproape ameţit, a băgat mâna în buzunar şi prin haină a tras câteva focuri de pistol cu un Bereta, care l-au omorât pe primar. A fost chemată imediat jandarmeria, care l‑a arestat pe Cornel, pe care l-au scos din primărie îmbrăcat în jandarm pentru a nu fi linşat de săteni. Cornel a stat arestat câteva luni, timp în care s-a judecat procesul, câştigat cu greutate, fiindcă la putere erau colegii de partid ai primarului, ţărăniştii. În afara comportamentului anterior impecabil al lui Cornel, a contat foarte mult antecedentul primarului care l-a sechestrat şi jignit pe Nicolae IORGA în circumstanţe similare, dar mai ales declaraţia mamei victimei care a spus despre fiul ei că era un exaltat, foarte nervos, dar mai ales că în clipa accidentului era beat. În timpul detenţiei, Cornel a modelat în lut un puşcăriaş care seamănă mai mult cu un gânditor. Lucrarea de circa 20 de centimetri a rămas la noi şi o am în bibliotecă, amintire de la unchiul meu care mă iubea fără limite, făcându-mi orice hatâr, îndiferent cât de costisitor era. Cu câteva zile înainte să fie "sinucis" de soţia lui şi gaşca de legionari, îmi trimisese prin tata o pereche de patine pe care le-am folosit ani buni.

S-a căsătorit cu Mimi HUMIŢA, dintr-o familie de legionari, aripa Horia SIMA, care i-au simulat o sinucidere la 13 ianuarie 1941, fiindcă aflase probabil despre iminenta atacare de către bandele legionare a sediului Consiliului de Miniştri, unde fratele lui era Secretar General. Din cauză că la înmormântarea lui Cornel, tata s-a manifestat violent la adresa lui Mimi şi a legionarilor, după înmormântare, la tanti Viţa, o soră a bunicii, a venit un grup de legionari, un batalion al morţii, care doreau să-l aresteze pe tata, deci să-l execute. Numai intervenţia bunicii şi a sorei ei, care le-au spus acestora că nu le ajunge că a pierdut un băiat, cât şi faptul că au fost impresionaţi de toată lumea de acolo care era în doliu, a contribuit la faptul că aceştia au renunţat la misiunea lor odioasă. După înfrângerea rebeliunii, Mimi a continuat să-şi bată joc de familia noastră la procesul de succesiune, prin care în afara drepturilor legale, a cerut sume imense pentru perioada de doliu mergând până la 6 perechi de chiloţi negri, 6 portjartiere negre, 12 perechi ciorapi negri şi multe altele. Fiindcă Aurel care nu a mişcat un deget cu toate că putea să o zdrobească cu familie cu tot, aceasta a profitat de o familie pe care o îndoliase omorând pe cel mai de treabă membru al ei. Culmea a constat în faptul că s-a mutat cu noul ei soţ, fost aghiotant al Regelui, la Ploieşti, locuind mult timp pe strada Popa Farcaş alături de noi spre enervarea lui tata care era un coleric.

            Eugen GOCIMAN s-a născut pe 20 Octombrie 1904 la Predeal şi în copilărie a fost oaia neagră a familiei, fiindcă făcea lucrurile cele mai incredibile sub umbrela protectoare a bunicii. A fost însă şi cel mai harnic, fiindcă după ce a renunţat la şcolă în clasa patra de liceu, a început să muncească fiind la baza firmelor de autobuze dirijate însă managerial de bătrân, care era creierul afacerii.

            Nicuşor GOCIMAN s-a născut în 1906 şi a murit prematur.

            Eugenia-Jeni s-a născut pe 27 Martie 1912 la Sfântul Gheorghe şi a fost superba familiei, cu toate că nu era prea înaltă. Avea o figură cu nişte ochi mari şi frumoşi, care îţi tăiu respiraţia, o privire magnetică de o impertinenţă crasă, conştientă de frumuseţea şi senzualitatea ei, un mers care înebunea toţi bărbaţii. Aveam acasă o fotografie cu ea în costum de baie şi nu a existat persoană feminină sau masculină să nu se intereseze de ea, cine este, ce vârstă are etc. S-a căsătorit foarte tânără cu avocatul Nicolae ŢÎNŢU cu care a avut doi copii  Rodica, născută pe 18 Decembrie 1936  şi Dan-Nicolae zis Dănuţ născut pe 18 Noiembrie 1937, dar era excesiv de frumoasă ca să poată susţine o căsnicie, cu toate că soţul ei Nicu era un bărbat reuşit, dar poate prea gelos din spusele ei. Îi spunea mamei că băieţii din familia GOCIMAN, sunt nişte mototoli care o moştenesc pe bunica, iar fetele au sânge adevărat moştenit de la bunica lor din Întorsura Buzăului, prin intermediul bunicului. Mama care a fost o femeie foarte frumoasă, înaltă, cu un păr bogat, cu talie şi şolduri bine proporţionate şi cu sâni superbi, obişnuită să fie ţinta privirilor masculine, îmi relata că mersul pe stradă cu Jeni era o problemă, fiindcă toată lumea se uita le ele şi erau destul de des acostate mai mult sau mai puţin elegant, la care Jeni reacţiona cu un mare talent, nonşalanţă şi măiestrie, punând la punct pe unii, ori pur şi simplu discutând cu alţii. A murit tânără din cauza unui icter negru netratat, în perioada intrării ruşilor, când în loc să se odihnească a făcut eforturi urcându-se în pod să ascundă unele lucruri de valoare şi din asta i s-a tras moartea prematură.

            Tatăl tatălui mamei mele era Stan MINCULESCU, un negustor din Ploieşti, cu casa şi magazinul pe calea Târgoviştei, care a avut cu soţia lui Neaga trei băieţi şi două fete. A rămas notoriu în familie pentru faptul că era un mare pofticios, destul de des era alungat din bucătărie de nevasta lui, deoarece trecea pe acolo ca să guste din vasele cu mâncare în timp ce se preparau. Cel mai mare, Ioan-Jean bunicul meu, împreună cu Stroe şi Costică erau geambaşi de vite, iar Lina s-a căsătorit cu Stefan NICOLESCU, proprietal al localului Pomul Verde din Ploieşti, despre Drina nu ştiu prea multe, decât că împreună cu soţul ei, nea Gheorghe, l-au găzduit şi îngrijit în tinereţe pe viitorul demnitarul comunist Gheorghe PANĂ. Ulterior acesta nici nu-i primea pe la el, nu le dădea vreun ajutor cu toate că o duceau foarte greu. Aşa s-au comportat demnitarii comunişti cu cei care i-au ajutat în viaţă, au aplicat celebra teorie a "tovarăşilor de drum", să te foloseşti de ei la nevoie, după care să-i părăseşti, ori chiar să-i elimini.

            Prin anii 1970 am cunoscut la Clubul Fileteliştilor un bătrân cu numele de Minculescu cu care m-am împrietenit. După o vreme, discutând despre familie, mi-a mărturisit cu bucurie că eram rude şi mi-a povestit despre un stămoş comun, celebrul negustor Minculescu – Brânci. Acest negustor ploieştean îşi făcea o vacanţă cu nevasta prin Crimeea (Odesa sau Sevastopol) cum era la modă prin vremea aceea. În timpul unei croaziere cu un vas cu zbaturi, de pe punte a căzut o fetiţă, iar ploieşteanul nostru a sărit în apă şi a salvat-o de la înnec. Cum copila era vlăstarul unui nobil rus extrem de bogat, Minculescu a fost invitat acasă la acesta şi a primit o mare sumă de bani cu care şi-a dezvoltat afacerea. Mai mult, rusul a venit de câteva ori pe la Ploieşti şi negustorul nostru a devenit celebru. Răutatea şi spiritul de băşcălie ploieştean a lansat însă zvonul că Minculescu nu a sărit de bunăvoie în apă, ci i s-a făcut brânci de cineva şi aşa a rămas cu poprecla de BRÂNCI, încât nici numele mic nu l-am putut afla. Nu-l ştia nici ruda mea filatelistul

Bunicul mamei mamei mele, părintele MANTA, era preot şi desigur învăţător în comuna Nedelea Judeţul Prahova.

            Părinţii mamei mamei mele Gheorghe NICULESCU–VESELU şi Anastasia-Sia MANTA din comuna Nedelea judeţul Prahova au avut 18 copii dintre care au ajuns la maturitate 14. Familia era celebră fiindcă trecând spre vânătoare prin zonă, mulţi dintre marii potentaţi ai vremii opreau la un vin rece la VESELU, care plin de mândrie îşi alinia copii în faţa oaspeţilor. Regele Carol I care venea la vânătoare prin acea zonă, era încântat să fie primit de moşierul şi cârciumarul din Nedelea, care-i alinia pe numeroşii lui copii, iar regele dădea fiecăruia câte un galben de aur spunând, că toate familiile din România ar trebui să ia model de la familia NICULESCU-VESELU, cu copii mulţi, bine îngrijiţi şi sănătoşi.  I-am cunoscut personal pe:

-          Averche, morar la Ariceşti-Rahtivani arestat de comunişti şi condamnat.

-          Nicu, primul taximetrist din Bucureşti, coautor al primului ghid al Bucureştiului.

-          Vasile, absolvent al liceului, căpitan, erou al serialului Memorialul Durerii, realizat la Televiziunea Româna de Doamna Lucia HOSU–LONGHIN.

-          Pavel, cârciumar la Nedelea condamnat şi închis.

-          Filipache, morar la Nedelea, politician care s-a recăsătorit la vârsta de peste 60 de ani cu o ţărancă din Nedelea mai tânără decât băiatul lui Gheorghiţă şi a făcut încă 4 băieţi şi o fată care-i semănă leit, ca să nu fie nici un fel de vorbe. A murit în puşcărie, arestat de comunişti.

-          Petre, singurul intelectual din familie, preot la biserica Maica Precista din Ploieşti, o figură bine cunoscută în Ploieşti şi prin faptul că a fost profesor de religie la şcoala numarul unu din centrul oraşului. A fost şi el arestat pentru o scurtă perioadă. A avut trei băieţi doctorul Cornel, tehnicianul petrolist Florian şi avocatul Dan Nicolae cel mai apropiat de mine, deoarece am fost colegi de liceu în promoţia 1952 Nichita STĂNESCU, din eroare în acte figurează cu numele de NICOLESCU-VESELU în loc de NICULESCU-VESELU ca restul familiei.

-          Miţa Ivanov, Stanca Oncioiu, Lina Marinescu, Alexandrina, Maria şi bunica mea Florica Minculescu.

            Toţi aceştia au avut copii mulţi, aşa că nu cred că am reuşit să cunosc mai mult de o treime din rudele mele, adică veri de gradul doi din familia NICULESCU-VESELU. Ţaţa Lina sora bunicii a rămas văduvă de război când era însărcinată cu Lenuţa şi s-a descurcat foarte greu cu creşterea celor opt copii şi a rămas celebră expresia ei, când seara, dacă se spunea la masă că lipseşte unul fiindcă doarme, în loc să-l scoale "Mămăluţa" zicea: - Bine că doarme. Cu toate acestea şi-a crescut cu frica lui Dumnezeu cele trei fete Victoria, Florica şi Lenuţa. După ce Aurel, băiatul cel mare a terminat liceul şi s-a angajat la o bancă, a sprijinit pe ceilalţi trei să facă studii superioare. Cristea, cu studii superioare în Germania a fost inginer minier, ulterior decan la Timişoara, Ionel avocat, iar Nae s-a preoţit. Doar Gogu a terminat numai liceul.

            Fiind atât de numeroşi, Veselii nu se comportau totdeauna după canoanele bunei purtări. Au bătut spre exemplu pe ziaristul Eugen IONESCU în centrul Ploieştiului, fiindcă scrisese ceva împotriva lor în gazeta locală. Unui pretor care le făcuse mizerie la Nedelea, i-au slăbit piuliţele de la şaretă şi una din ele a căzut chiar la trecerea prin vadul râului Prahova, iar individul a picat în apă, făcând o baie memorabilă. Pavel însoţit de câţiva din familie, au plecat la Ţintea de unde au furat-o pe Leana fata lui PAZICĂ, cu care ulterior s-a căsătorit. Tradiţia aceasta de derbedei simpatici a fost dusă mai departe de băieţii lui Filipache, Costică preotul şi fratele lui Matei şoferul, au snopit în bătaie nişte vagabonzi care s-au legat de ei la Restaurantul Berbec din Ploieşti şi la Miliţie, când au văzut că unul din combatanţi este preot, miliţienii s-au crucit, dar au fost imediat eliberaţi.

            Bunicului din partea mamei, Ioan MINCULESCU, când i-a venit sorocul, s-a dus în comuna Nedelea de lângă Ploieşti, fiindcă a auzit că moşierul şi cârciumarul Gheorghe NICULESCU-VESELU are o fată frumoasă de măritat, deşteaptă, cu ochi albaştri şi părul negru. Florica, fata cea mai mare era într-adevăr foarte frumoasă şi de o inteligenţă ieşită din comun, aşa că Ioan când a văzut-o, fără să asculte de sfatul unchiului lui, Petre MINCULESCU, bogătaş din Ploieşti care-l însoţea la peţit, a spus că o ia şi mai ales că nu pretinde zestre decât ce poate să-i dea socrul lui. Acesta din urmă ia dat-o mai ales pentru că era cunoscut ca un om de treabă, dar şi pentru că nu a pretins zestre prea mare, din cele peste 100 de hectare, moară, grădini, livezi şi locuri de casă, frumoasa Florica a primit numai 4 hectare în Nedelea şi o livadă cu pruni. Gheorghe era zgârcit, având grija a şapte fete de măritat pe cap, cu şapte dote, aşa că a fost extrem de fericit că a scăpat uşor de una din ele. Bunica avea o minte strălucitoare şi o memorie ieşită din comun. Carte învăţase pe furate de la bunicul ei preot şi învăţător, care depistând inteligenţa nepoatei o îndemna să vină la şcoală, dar nu reuşea mai mult de două ori pe săptămână, fiindcă mama ei care avea mari probleme cu gospodăria, o bătea de fiecare dată când se ducea la şcoală şi cu toate astea a fost tot timpul premianta şcolii. Ştia pe de rost toate sărbătorile şi posturile, făcea calcule cu o rapiditate de neimaginat şi avea o memorie de magnetofon. Mătuşa mea Ica, sora mamei, a moştenit toate aceste calităţi de la coana Florica, terminând facultatea de medicină cu brio. A luat nota 19 numai la câteva examene, restul le-a promovat cu nota maximă 20.

            Aceşti doi tineri, s-au stabilit pe strada Târgoviştei, actuala Gh. Gr. CANTACUZINO din Ploieşti, într-o casă modestă din paiantă, cu prispă şi trei camere, beci, apă la pompa de prăvălie, cu privată în spatele casei şi un grajd mare în fundul curţii, necesar găzduirii temporare a vitelor care urmau să fie revândute la Oborul din Ploieşti sau în localităţi apropiate. Pentru puritatea acelor vremuri pe care cu greu le-am putea imagina în zilele noastre, amintesc că bunica povestea cuiva, iar eu am tras cu urechea, că ambii erau virgini şi mama mea a fost concepută de doi tineri care au descoperit împreună, singuri, bucuriile pe care viaţa le poate oferi, secretele sexului. La nici un an după căsătorie, pe 25 august 1911, s-a născut Ioana, mama mea, urmată pe 24 februarie 1915 de Maria-Ica şi în 1919 de Dorina.

            Prima fată născută în casa lor, a fost declarată la starea civilă de doi dintre cei mai treji  participanţii la cheful prilejuit de o asemenea ocazie. Unul din ei era Petre MINCULESCU, unchiul şi vecinul tatălui, destul de limpede la plecarea de acasă, dar care pe parcurs cu toate că se deplasa cu birja, s-a mai oprit să sărbătorească evenimentul la câteva din zecile de cârciumi de pe strada care ducea spre Primărie, aşa că ajuns la starea civilă beat criţă. După ce cu greutate s-au lămurit cei de acolo pentru ce au venit şi cu mai mare greutate au stabilit sexul copilului, au început tratativele pentru stabilirea numelui. Cheflii au spus să-i pună numele oricum, dar funcţionarul conştiincios, cum erau ei prin 1911, a întrebat cum îl cheamă pe tată şi aflând că Ioan, a zis că Ioana e bine şi s-a căzut de acord rapid. Mai greu a fost cu numele de familie, fiindcă oricât i-a întrebat cum îl mai cheamă pe tată, adică numele de familie a fost imposibil să obţină un răspuns coerent. În disperare de cauză, funcţionarul a întrebat atunci cum îl cheamă pe bunicul fetei şi la răspunsul Stan, s-a convenit că numele de familie STĂNESCU este potrivit. Petre MINCULESCU a achitat taxele, a luat cu el certificatul de naştere şi a fost urcat în birja care l-a adus acasă. A doua zi, pe trezie, când au văzut actul de naştere, au râs pe chestia asta şi s-a mai tras un chef în cinstea Ioanei STĂNESCU, prima fată a lui Ioan şi Florica MINCULESCU.

            A doua fată născută după patru ani a fost botezată Maria şi după experienţa primei a fost declarată la starea civilă de unul treaz, a primit numele de familie corect, adică MINCULESCU, la fel s-au petrecut lucrurile şi cu a treia născută care a fost botezată şi declarată Dorina MINCULESCU.

            Mama îşi amintea cu nostalgie  de simplitatea şi bunătatea tatălui ei, de căldura pe care le-o transmitea atunci când se întorcea acasă după perioade care durau şi peste două luni, când era asaltat de cele trei fete care abia îi încăpeau în braţe. Într-o zi, după ce a alergat o vacă în călduri la obor şi a transpirat, s-a spălat la o pompă cu apă rece, a căzut la pat şi s-a prăpădit în câteva luni, cu toate îngrijirile medicale primite, lăsând în urmă o nevastă tânără şi trei fetiţe.

            Bunica mea, coana Florica, se descurca foarte greu ca văduvă cu trei fete mici, cu toate că avea patru hectare de pământ şi o livadă, aşa că a mai obţinut autorizaţie pentru un debit de tutun, pe care l-a deschis într-o gheretă la stradă, cu banii obţinuţi rotujindu-şi câştigurile pentru a putea duce o viaţă decentă. Pe lângă acestea, bunica şi mama mai brodau pentru diferite cucoane, dar lucrările nu aveau continuitate, aşa că a trebuit să închirieze camera de la stradă unor chiriaşi care erau de obicei militari de la şcoala de ofiţeri din apropiere. Familia a mai fost ajutată de fratele bunicii Filipache zis "Boeru", care a făcut-o pe Florica administratoare la o moşie arendată de el la Scăieni, dar a pus-o să-l împrumute cu puţinii bani rămaşi de la bărbatul ei, bani pe care nu i-a mai văzut decât sub forma unui teren cedat de acesta la Nedelea, iar de la moşie au trebuit să fugă într-o noapte, fiindcă Filipache a devenit falit. O bună perioadă bunica a fost ajutată de cumnatul ei Costică MINCULESCU, fiind pusă să lucreze casieră la o măcelărie, situată la două case spre centru şi lucrurile mergeau binişor. Când Costică s-a despărţit de nevasta pe care a prins-o cu băiatul din curte şi s-a mutat la Roşiorii de Vede, această sursă suplimentară de venit a încetat şi efectiv o duceau foarte greu, fiindcă toate fetele erau la şcoală şi ajutau mai puţin la treabă. În acea perioadă este cert că bunica şi fetele au făcut multe sacrificii pentru a trăi o viaţă decentă fără să facă compromisuri morale, luptând din răsputeri pentru a păstra cinstea cu majuscule într-o lume dificilă. De la bunica mea am învăţat multe lucruri importante printre care faptul că "Lupta cu viaţa este o chestiune personală, la fel ca şi cea cu moartea". Peste timp sunt dator să-i mulţumesc pentru acest adevăr pe care mi l-a explicat ca şi pentru multe altele. Relativ la dânsa, zicala că trebuie să-ţi cumperi bătrâni dacă nu ai, are o valabilitate maximală.

            Fratele bunicii, Nicu, era şofer taximetrist la Bucureşti, printre primii din România şi trăia într-o manieră specială "la vie en troi" împreună cu Eliza, o femeie de o frumuseţe rară şi colonelul Vasilică CARŞINESCU, şef al cartografiei militare române, unul din marii fotografi ai Bucureştilor acelor vremuri. Colonelul şi Nicu au realizat împreună primul ghid al străzilor din Bucureşti, de pe urma căruia au încasat o sumă importantă care a stat la baza renovării unei case în Piaţa Puişor. Pe parcurs casa a fost îmbunătăţită, s-a amenajat o imensă baie turcească dreptunghiulară în gresie şi cu trepte, un laborator foto modern, unde se lucra pentru lumea bună din Bucureşti, de la fotografii la tablouri fotografice în alb negru sau colorate manual. Cum Colonelul era căsătorit cu  Eliza şi nu intenţionau să facă copii, din punct de vedere legal, Nicu nu avea nici un drept asupra proprietăţii, aşa că le-a venit ideea să înfieze pe una din nepoatele lui de la Ploieşti şi în felul acesta, averea să revină unui descedent al familiei NICULESCU. Iniţial, după venirea la Ploieşti li s-a oferit pe Dorina care fiind cea mai mică s-ar fi adaptat mai uşor. Eliza a fost de acord, însă aceasta a făcut o criză, a început să plângă, aşa că au luat-o pe Maria-Ica, mijlocia, care s-a oferit imediat, jucându-şi cea mai mare carte a ei, care urma să-i schimbe radical cursul vieţii, să o ducă spre culmile ginecologiei şi obstetricii româneşti. După adopţie însă, Maria MINCULESCU a devenit Maria CARŞINESCU.

            Astfel, ca o ironie a soartei, fetele lui Ioan şi Florica MINCULESCU purtau numele de Ioana STĂNESCU, Maria CARŞINESCU şi Dorina MINCULESCU.

            Coana Florica era o femeie deosebită, când am perceput-o eu era o femeie prezentabilă, cu toate că era solidă, era destul de înaltă, iar talia potrivită îi punea în evidenţă o linie plăcută. Avea nişte ochi albaştri ca cerul, comuni la majoritatea celor din familia NICULESCU-VESELU, un ten splendid, o fire veselă şi o voce plăcută. Iubea nespus muzica şi îmi amintesc că în perioada evacuarii la Diţeşti, din cauza bombardamantelor anglo-americane, chema din când în când, fără un motiv aparent, unul sau chiar doi lăutari,  din care satul era plin, pe care îi punea să-i cânte. Fiindcă a rămas văduvă tânără şi se ducea la toate balurile cu mama, a rămas îndrăgostită de dans şi muzică, dar lăutarii îi aminteau de copilăria ei de la Nedelea, unde erau prezenţi în permanenţă la cârciuma lui Gheorghe NICULESCU-VESELU. Bunica nu cunoştea ideea de compromis, motiv pentru care era ştiută de frică de toată lumea, dacă mă trimitea la măcelar să-i aduc ceva anume şi acesta îi livra ceva diferit sau nu de prima calitate, se ducea cu mine acolo şi era vai şi amar de el, fiindcă primea o morală pe care o ţinea minte mult timp...

- Bine mă, jigodie, tu nu ştii că eu am fost casieriţă la măcelăria lu' Costică MINCULESCU, păi ...

În perioadele când părinţii mei erau plecaţi eu nu prea îndrăzneam să mişc în front, îmi trăgea câte o chelfăneală fără să se gândească prea mult şi cu toate astea ţineam la dânsa fiindcă ştia să mă alinte când trebuia, având o sensibilitate deosebită. Specialitatea ei era pregătirea mâncărilor, fiind renumită pentru ciorbele de potroace sau perişoare, sarmale, musaca, piftie, fripturi, peşte pregătit în toate felurile, dar mai ales ciulamaua de ciuperci cu mămăliguţă. Nu exista eveniment în familie la care să nu fi fost invitată cu câteva zile înainte, pentru a participa la pregătirea mesei pe care o făcea în stil mare, fără economie, pe care o accepta ca idee, dar nu la o nuntă, de Crăciun ori de Paşte. Una din guvernantele mele, parizianca madame PERON era efectiv dezorientată de risipa făcută de bunica, spunându-i că poporul român o să plătească scump pentru risipa sistematică pe care o face prin regimul său alimentar. Povestea că la Paris dacă ai doi invitaţi cumperi trei pulpe, dar nu tai pentru asta un curcan. Când s-au instalat comuniştii la putere şi eram efectiv înfometaţi, ne-am amintit deseori predicţia doamnei PERON cu privire la risipa pe care o făcusem în vremurile bune.

            Coana Florica a murit de un cancer cu dureri cumplite, cu ochii la ceas, rugându-l pe tata să-i facă morfina mai des decât o programaseră medicii. Nici atunci, nici acum, nu pricep motivul pentru care nu-i făceau mai des injecţii, ca să o ferească de durerile chinuitoare pe care le avea şi la care reacţiona cu demnitate, fără lamentări exagerate, dar cu ochii plini de lacrimi în permanenţă, blamând nu boala, pe care o considera de la Dumnezeu, ci pe doctorii în frunte cu fata ei care o minţiseră dându-i speranţe deşarte. Ca un semn ceresc, în noaptea morţii bunicii, a luat foc şi a ars o fabrică de carton asfaltat situată la câteva sute de metrii spre centru, oferind un spectacol de o anvergură colosală, cu limbi uriaşe de foc şi mirosul de smoală arsă într-o noapte de vară ciudat de neagră şi liniştită, putând fi auzite numai troznetele sinistre ale acţiunii focului lacom, alimentat din plin de zmoală. Pompierii nu au reuşit să facă nimic, aşa că au contemplat spectacolul, neperturbat de vreo adiere de vânt, care ar fi putut generaliza focul într-un cartier cu case vechi. Spre prânz când am mai trecut pe acolo, focul încă mocnea păzit de pompierii care păreau că îndeplinesc un ritual cu furtunele alături, gata să prevină extinderea focului

            Socrul meu, arhitectul Vasile GRECUL, Opa cum îi spuneau nepoţii, căsătorit la Cernăuţi cu Valeria Luni, Oma, maestră la o casă de modă, cu doi ani mai mare ca el, o femeie mică de statură, dar deosebit de atractivă. Vasile era fiul lui Daniil şi al Domnicăi cu încă cinci fraţi: Grigore, Ştefca, Marica, Ion şi Vladimir. Daniil era şef de echipă pentru întreţinere în cadrul căilor ferate (picher CFR), purtând cu mândrie trei stele pe uniformă. Opa avusese în copilărie la Lujeni, un accident de pe urma căruia se alesese cu urechile arse şi cu urme ale arsurii pe faţă. Pentru a ascunde acest defect, purta părul lung sub formă de plete şi când acesta a albit arăta foarte bine, era un om de o vrenicie ieşită din comun, la care se adăuga un mare talent. Când a locuit la noi o perioadă, urmăream uneori cum aşternea seara pe planşetă un calc imaculat, pe care cu o viteză remarcabilă se dezvolta un desen impresionant, iar dimineaţa, la sculare, mă duceam în vârful picioarelor, ca să nu-l trezesc, să văd cum planşa era gata, incerdibil de reuşită. Cu toate că era cardiac, Opa nu se dădea în lături de la un pahar de vin, la care începea să povestească cu mult talent cum a făcut un chef cu celebrul Ionel FERNIC, pilot şi compozitor al romanţelor: ²Îţi mai aduci aminte doamnă², ²Pe boltă când apare luna² şi ²Iubesc femeia², chiar în seara din ajunul plecării sale din Cernăuţi către Bucureşti, când a căzut cu avionul şi s-a prăpădit. Ne-a povestit apoi, cu lux de amănunte, celebrele chefuri care se făceau în Cernăuţi cu marele tenor Joseph SCHMIDT, cel care avea să cucerească Europa cu vocea lui inimitabilă, dar fiind evreu şi hăituit de nazişti s-a adăpostit într-un lagăr din Elveţia, unde a contactat o tuberculoză neiertătoare. Mai povestea cu mult haz, cum unul din subalternii lui, un conductor arhitect care a rămas la Cernăuţi după ocupaţia sovietică, a avut o relaţie cu arhitecta şefă sovietică, îmbrăcată cu nişte izmene care aveau şiret care s-a încurcat şi nu se putea desface, aşa că excitaţi cum erau, au trebuit să-l taie cu briceagul. Cu toate că avea spre 70 de ani, Opa avea o amantă care îi dactilografia pentru proiectale pe care le făcea şi se ocupa de bătrân. Cuscrul lui, Fănică POPESCU, un om inteligent şi plin de haz, îi spunea odată:

- Cuscre, e păcat să mai cheltuim cu un lucru pe care nu mai putem să-l facem cum trebuie.

Pe data de 1 aprilie 1974, soţia mea a primit un telefon de la cineva care o informa că tatăl ei a murit în Gara de Sud, actele sunt la punctul medical din gară, iar cadavrul la morgă. Era convinsă că este o glumă proastă, dar mi-a telefonat după care s-a dus la gară de unde a luat actele şi lucrurile. A aflat că mergea către Râmnicul Sărat, deoarece avea abonament până la Ploieşti, a coborât repede să ia diferenţa pentru Râmnic şi a făcut un infarct, murind la datorie. Cu această ocazie, a fost prima dată când mi-am dat seama de tăria de caracter a soţiei mele. Eram împreună de 14 ani fără să ştiu ce am la mine în casă. Identificarea la morgă, transportul la Bucureşti, efectuarea formalităţilor, înmormântarea, au fost făcute de o manieră ireproşabilă. După ce s‑au terminat aceste evenimente dramatice, am felicitat-o şi i-am spus că sunt liniştit fiindcă ştiu că dacă mor are cine să se îngrijească de mine. La rândul ei mi-a mărturisit că a fost extrem de greu, dar faptul că am fost alături de ea a întărit-o, i-a dat puteri.

            După decesul soacrei mele în 1990, căreia toată familia îi spunea Oma, întrucât socrul meu, Opa, se prăpădise cu mulţi ani înainte, s-a desfiinţat gospodăria lor. Cum sora soţiei, Lala, era plecată în Germania, soţia mea a adus în casă fel de fel de obiecte care au sufocat pur şi simplu locuinţa noastră şi aşa destul de înghesuită. După demolarea casei în care locuia mama mea, preluasem o groază de lucruri utile sau inutile din simplul motiv că nouă românilor ne vine greu să aruncăm lucruri, aşa cum ar fi normal. La noi în casă mulţimea acestor lucruri este amplificată de calităţile de strângători pe care le avem toţi trei, aşa că de regulă dacă eu aruncam zece obiecte la coş şi nu duceam imediat coşul la gunoi, în câteva minute Alexandru şi Ica recuperau din ele cel puţin 3-4 din ele. Când umbli prin lucrurile altora, în special ale celor dispăruţi, intri vrând nevrând într-o lume nouă, necunoscută, care te predispune la meditaţie, dar mai ales te obligă să umpli în mod imaginar anumite goluri din evenimente trecute pe care nu ai reuşit să le afli, dar pe care îţi dai seama că ar fi trebuit neapărat să le cunoşti, să le aprofundezi.

            Printre obiectele moştenite de la Oma, am găsit o fotografie datată înainte de 1900 în care era imortalizată o femeie foarte tânără pozând impozant în faţa aparatului de fotografiat. Ica mi-a spus că este doamna BIBOROŞ, bunica din partea mamei ei, de fel din Mitocul Dragomirnei, o localitate bucovineană de lângă mânăstirea Dragomirna. Primul lucru care m-a şocat la examirea fotografiei a fost privirea majestoasă, dar caldă a celei din fotografie, imperturbabilă şi absolut neimpresionată de momentul fixării imaginii pentru urmaşii ei. Fotografia prezintă o tânără de o frumuseţe ieşită din comun, cu o linie armonioasă şi plăcută, fară a fi şocantă sau sexi. Pe lângă aspectul plăcut al feţii se remarcă o pălărie mică aşezată în aşa fel încât să creeze o imagine enigmatică posesoarei, care subliniază plăcut privirea femeii. Mi-am pus imediat problema lămuriri a ce se află în spatele acestei atitudini impozante, superioare, a unei femei fără o educaţie deosebită, crescută intr-o mică localitate bucovineană, unde accesul educaţional era limitat din toate punctele de vedere. Singura posibilitate de ieşire din orizontul local, fiind poate numai cărţile, citite după terminarea obligaţiilor gospodăreşti, care erau multiple, cu toată existenţa unui personal care ajuta stăpânii la treabă, unde pentru a putea să faci o fotografie trebuia să te deplasezi cu trăsura până la Cernăuţi şi să te duci din nou peste o săptămână ca să iei fotografiile. Am început analiza mea prin atenta observare a fotografiei care impune unele lucruri.

            Rememorarea informaţiilor pe care le ştiam de la Oma şi tante Ada, sora ei, ce am mai cules de la Ica, plus consultarea unor documente, au condus la stabilirea originii frumoasei femei al cărei nume l-am găsit după multe căutări în documentele de familie, Malvine Rosalia. Singura fată la părinţi, era născută dintr-o familie de obârşie austriacă CZEPIL, venită în Bucovina de vreo trei generaţii. Părinţii ei erau catolici, oameni bogaţi care se ocupau cu agricultura, pomicultura, creşterea animalelor şi apicultura. Când i-a venit sorocul, cum pe vremea aceea, dar mai ales prin acea zonă nu existau percepte contra căsătoriilor interetnice, frumoasa Malvine s-a căsătorit cu un polonez chipeş de prin preajmă, dintr-o familie respectabilă şi bine cunoscută. Familia se numea BIBOROSCH, era venită şi ea de câteva generaţii din Polonia şi avea doi băieţi între care era o diferenţă de vreo patru ani. Bineînţeles că Malvine s-a căsătorit cu băiatul cel mare Ferdinand, fiindcă aşa cerea tradiţia, copii trebuiau căsătoriţi în ordinea în care fuseseră născuţi. Au fost familii în care din cauza faptului că fata cea mare era urâtă şi nu o lua nimeni, surorile ei foarte frumoase rămâneau nemăritate, deoarece nu se puteau căsătorii înaintea celei mari. Familia era disperată şi uneori pentru a le salva pe celelalte, urâta accepta să se mărite cu vreun văduv bătrân sau să se călugărească, lăsând astfel drum liber în viaţă surorilor ei mai tinere şi frumoase. Din actul de căsătorie întocmit în localitatea Hliboka, din ducatul Bucovina al Imperiului Austriac la 1 noiembrie 1898, reiese că Ferdinand BIBOROSCH fiul lui Francisc BIBOROSCH şi al Victoriei TWERS se căsătoreşte cu Malvine, fica lui Demetrii BIBOROSCH şi Iuliei fica lui Ioanni IAVORSKI. După căsătorie Malvine nu s-a mutat de acasă, fiindcă era singura moştenitoare a familiei, aşa că a locuit împreună cu soţul ei în casa părinţilor. Soţul Malvinei, Ferdinand, era un om deosebit de blând şi plin de căldură, aşa că între el şi părinţii soţiei s-au stabilit repede relaţii excelente, care i-au legat puternic pe măsura trecerii timpului. Malvine a născut două fete botezate Valeria şi Adela şi totul prevestea o viaţă plină de lucruri plăcute. Din păcate nu a fost să fie aşa, soţul Malvinei a contactat o boală de plămâni, cu toată îngrijirea de care a beneficiat s-a stins lăsând în urma sa o soţie foarte tânără şi frumoasă cu două fete de vârstă preşcolară. Decesul nu a survenit, nici neaşteptat, nici rapid, aşa că a fost timp suficient ca să se discute în familie despre viitorul soţiei şi fetelor. Fără să cunosc amănunte, care de fapt nici nu ar conta, este cert că după trecerea perioadei de doliu, fratele mai mic s-a căsătorit cu cumnata lui, devenind tatăl nepoatelor lui, cărora le asigura în felul acesta un viitor sigur. Cu toate că s-a mutat în casa socrilor, noul tată improvizat, a locuit într-o cameră separată o perioadă foarte lungă, până când la intervenţia părinţilor şi a socrilor, presată poate şi de motive hormonale, tânăra femeie a acceptat să pecetluiască prin pat, căsătoria cu fostul ei cumnat. Noul soţ era un om cumsecade, dar când există modele de comparaţie şi aceste modele sunt memorate mai ales prin aspectele pozitive, intervine cert o situaţie delicată, aşa că noul soţ a fost considerat a nu se ridica la nivelul fratelui lui, deoarece era un tip mult mai aspru şi retras. Nu a reuşit să se lege de noua familie ca fratele lui, nu avea aceeaşi atitudine faţă de fete, nu s-a integrat perfect în noul rol pe care şi l-a asumat de voie, de nevoie. Malvine a fost cea care a resimţit cel mai puternic acest şoc şi ca urmare a început să se topească zi cu zi şi în câţiva ani s-a prăpădit, fără ca vreun doctor să ştie măcar de ce a suferit. A murit de dor, un cuvănt inexistent în vocabularul austriac sau polonez, dar foarte folosit de români, deci şi de bucovinieni, în locurile în care se desfăşura acţiunea depănată împreună de noi. În continuare, tânărul tată s-a mutat din casa bunicilor fetelor, continuând să ajute material împreună cu părinţii lui pe bătrânii bunici care au crescut fetele, iar onkel, Iulius, nu s-a mai recăsătorit vreodată.

            Relaţia familiei GOCIMAN cu maşinile în general şi autobuzele în special, a început în momentul în care tatăl meu Eugen-Virgil a abandonat studiile constatând de comun acord cu "Bătrânul", că nu o să facă nici o brânză cu şcoala de care s-a lăsat după patru clase de liceu făcute în limba maghiară. Ca să nu rămână fără meserie, bunicul care avea o poziţie destul de importantă în Căile Ferate Române, l-a îndrumat către o şcoală de telegraf şi mişcare în acest domeniu. După absolvirea şcolii, tata a fost repartizat la Salonta în funcţia de impegat de mişcare, însă gândul lui era numai la achiziţionarea unui autobuz pe care să-l conducă. A strâns bani, iar după vreo doi ani, a demisionat de la CFR cumpărându-şi un autobuz pe firma "Eugen GOCIMAN" din Braşov şi a început treaba. Curte mare la Braşov aveau, ba chiar şi o magazie transformată în garaj, tata era un om vrenic, iar faptul că era tânăr, plin de viaţă şi simpatic a făcut să primească pe lângă cursele obişniute o mulţime de alte comenzi suplimentare, aducătoare de bani. Tata era şofer, taxator, mecanic şi îngrijitor la autobuz, cu cheltuieli mici, aşa că nu au trecut nici doi ani şi a mai cumpărat încă unul, iar pe cel vechi a angajat un alt şofer. În acest moment a intervenit bătrânul care era un excelent manager. Văzând că treaba are şanse excelente de reuşită, s-a împrumutat de la bancă şi a mai cumpărat în rate încă două autobuze, după ce a mai concesionat câteva linii în jurul Braşovului. (ca prin vis îmi amintesc de Vâlcele, Zizin, Prejmer ). Odată cu trecerea anilor, afacerea a luat amploare, în curtea de la Braşov au construit garaje şi ateliere de reparaţii, iar numărul angajaţilor şi a autobuzelor a crescut semnificativ (peste 40 autobuze). Momentele grele nu i-au ocolit, fiindcă maşinile se defectau, iar reparaţia lor costa foarte mult, dar realizată în regie proprie era convenabilă, cu condiţia angajării unor mecanici cu experienţă care pretindeau însă salarii mari, amortizate prin efectuarea de reparaţii şi pentru alţii. Pentru controlul autobuzelor, unde prin neeliberarea de bilete începuse să se fure, au cumpărat două autoturisme cu care se făceau controale inopinate şi se rezolvau mai repede problemele de aprovizionare. Realizând importanţa afacerii, bătrânul a ieşit la pensie, şi-a luat carnet de conducere, angrenându-se din plin, în societatea pe care de facto o conducea, cu toate că se numea Eugen GOCIMAN (A doua întreprindere înfiinţată la Ploieşti a primit numele de GOCIMAN & Fii). A angajat-o la contabilitate pe fata cea mare Maria-Miţi şi după terminarea facultăţii pe fratele mijlociu Cornel, aşa că trei copii şi bătrânul conduceau destinele firmei.

            "Copii" au făcut destule boacăne fiindcă au fost ameţiţi de forţa financiară pe care au dobândit-o rapid, odată cu amploarea afacerilor. Într-o iarnă, tata conducea un autobuz pe un drum îngust cu pereţi de zăpadă pe margine şi a fost claxonat insistent de o maşină să-i facă loc. Cum era imposibil, tata a mers aşa până la prima localitate unde a oprit în staţie. Din maşină au coborât furioşi doi senatori, care cu impertinenţă l-au jignit pe tata şi unul din ei şi-a permis chiar să-l scuipe. Tatăl meu, un tip nu prea înalt, însă îndesat şi cu un temperament vulcanic, nu a stat prea mult pe gânduri, a scos lopata şi le-a tras o bătaie zdravănă atât senatorilor cât şi şoferului, după care ambalat cum era, a băgat lopata în radiatorul maşinii şi a plecat. A ieşit mare tămbălău şi norocul tatălui meu a fost faptul că i-a venit ideea să oprească la coborâre în faţa biroului unui avocat, unde a luat declaraţii de la majoritatea călătorilor prin care aceştia declarau că ceilalţi au început, că ei erau trei, etc. Cu toate astea ca să aplaneze elegant conflictul, bătrânul a cheltuit cu procesul şi despăgubirile suma echivalentă unei jumătăţi de autobuz.

            Tata avea treabă prin oraş, la plecare s-a lipit de el, sora lui Miţi, care vroia să facă nişte cumpărături şi l-a rugat să o ia cu maşina. Nu mai ştiu cum, dar tata a oprit maşina în faţa terasei Aro din Braşov şi a plecat pentru o clipă, fără să scoată cheile din contact. După ce a plecat tata, Miţi s-a mutat pe locul şoferului, a pornit maşina care a mers unde a vrut ea şi anume a intrat pe terasa Aro, unde a dărâmat mai multe mese şi din fericire, a accidentat doar uşor câţiva din puţinii clienţi aflaţi pe terasă la ora aceea. Când a apărut tata nu mai era nimic de făcut şi unii ziarişti cărora nu li se făcuseră gratuităţi pe curse au scris articole fulminante ca "Gocimanii asasinează clienţii la Terasa Aro", plus multe altele. Costurile de data asta au atins preţul unui autobuz, fiindcă Miţi nu avea carnet de conducere, dar după asta şi-a luat.

            Cum traseele în jurul Braşovului fuseseră epuizate, bătrânul a licitat vreo două trasee în jurul Ploieştiului printre care şi Ploieşti-Bucureşti. Trebuie să descriu modul cum se făceau aceste licitaţii: la administraţia financiară se adunau toţi solicitanţii care scriau pe o hârtie suma oferită şi semnau după care introduceau hârtia într-un plic. Aceste plicuri se desfăceau imediat şi licitaţia se rezolva pe loc, fără posibilitatea de a se face unele manevre incorecte. Tatăl meu avea o însuşire deosebită prin care putea să ştie ce a scris cineva după mişcarea părţii superioare a creionului sau stiloului şi urmărind pe cel mai important concurent putea să ştie suma licitată. Îi şoptea suma bătrânului, iar acesta acţiona în conseciinţă, aşa că la licitaţii aveau mereu mare succes. Tata a încercat să mă înveţe şi pe mine, dar nu a reuşit spre regretul lui, e drept că nici nu mi-ar fi folosit la nimic.

            Bătrânul l-a luat pe Cornel să caute o curte unde să adăpostească temporar autobuzele, fiindcă doreau să construiască şi la Ploieşti un garaj cu o casă pentru a doua firmă "Gociman & Fii". Întrebând din om în om pe strada Gh. Gr. CANTACUZINO, au dat de o rudă a mamei preotul Nae MARINESCU, acesta s-a gândit că un ban în plus pentru bunica nu ar strica fiindcă avea curte şi grajduri mari. Când au intrat în curte la bunica şi a văzut-o pe mama care era foarte frumoasă, bătrânul i-a zis ... cucoană, dumneata ai o fată frumoasă, iar eu am un băiat de însurat, aşa că ai grije cum te porţi cu noi ... Cum în privinţa chiriei bătrânul a fost generos, înţelegerea s-a încheiat rapid şi în câteva zile curtea s-a umplut cu autobuze şi personal. Cornel locuia undeva alături şi mânca la o şcoală de menaj, însă într-o zi a mâncat mâncare gătită de mama şi de sora ei Dorina şi s-a simţit rău fiind greu pus pe picioare, dar între el şi mama s-a legat o prietenie, Cornel făcându-i cadou un inel de-al lui. Când bătrânul a văzut inelul la mâna mamei i-a spus scurt că trebuie să-şi ia gândul de la Cornel fiindcă cu el are alte planuri, trebuie să-şi definitiveze studiile prin examenul de licenţă, să facă o altă carieră ... Mama s-a supărat a aruncat inelul şi a zis:

- La dracu cu toţi băieţii dumitale, eu sunt logodită cu sublocotenentul Constantin Butcă, un fost chiriaş al nostru, nici nu mă gândesc să mă mărit cu altcineva...

Bătrânul cu marea sa experienţă de viaţă şi înţelepciune a tăcut, a lăsat zilele să treacă. Peste o săptămână a început să vorbească cu mama ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, după vreo săptămână a discutat cu ea şi cu bunica despre faptul că vrea să-l cunoască pe băiatul lui cel mic, doar aşa, fără vreo obligaţie. Bunica era o femeie săracă şi o bătuse de multe ori pe mama fiindcă a avut mulţi pretendenţi pe care i-a refuzat, fiind foarte frumoasă, cu un caracter plăcut şi dansând excepţional. Cariera mamei de vedetă şi regină a balurilor a fost foarte bogată şi mi-a povestit-o de neneumărate ori cu lux de amănunte, nu le scăpa nici un bal din Ploieşti sau din localităţile apropiate unde aveau rude, fiindcă şi bunica era tânără, cu mare dorinţă de viaţă. Cum refuza să se mărite cu unul, cum lua a bătaie bună, dar lucrurile se aşezau încet, încet, la locul lor şi mama reuşea să o manipuleze pe bunica. De data asta perspectiva căsătoriei cu un tip aşa de bogat au ambalat-o pe bunica la maximum, practic derutând-o şi pe mama, fiindcă ele erau fetele unei văduve sărace, sora mijlocie Ica a fost dată spre înfiere la Bucureşti, tocmai din motive materiale, iar toată lumea în cartier, chiar neamurile, le priveau vrând nevrând, ca pe rudele sărace cum de fapt şi erau. Perspectiva de a deveni o doamnă era mai mult decât tentantă pentru o fată săracă căreia aşa ceva nu-i trecuse vreodată prin minte. În prima instanţă, au acceptat ca fiul cel mic, Eugen, să vină la Ploieşti şi să preia firma după care ce-o fi, o fi. Tata a venit însă montat de bunicul şi cum stricase logodna de curând, cu o vagaboandă care-i punea coarne peste coarne, era dornic de o relaţie cu o fată cuminte şi după cum i se spusese frumoasă. Când a intrat în curte, tata s-a repezit la bunica i-a sărutat mâna spunându-i direct mamă, mamei i s-a adrest direct cu Jenico şi a sărutat-o pe obraz, lăsându-le complet mască şi fără cuvinte. De fapt tata era un bărbat arătos, atât la corp cât şi la figură, care în plus poseda un caracter deschis cu multă încredere în sine, specifică unui om care reuşise în viaţă prin munca lui, pe picioarele lui. De mâncat nici nu a acceptat să mănânce în altă parte decât la bunica şi imediat a început cu avansurile, ducându-le cu maşina mică prin apropiere la rudele lor. Cine ar fi rezistat în anul 1932, când maşinile erau o raritate, să meargă în vizită cu maşina mică, mai ales nişte sărăntoace care până atunci erau tratate, cel mult cu indulgenţă. Mai mult din invidie, toată lumea a început să lanseze zvonuri cum că sub nici un motiv jidanul-ungureanul ăsta nu poate să o ia pe prăpădita aia a lu' Florica. Pe de altă parte, tata le-a asaltat cu fel de fel de cadouri, parfumuri, cartoane cu prăjituri cu care efectiv le-a ameţit. O ducea la piaţă pe mama cu maşina, îi cumpara flori, rechizite scumpe pentru sora cea mică Dorina, bilete la cinematograf, încât totul a devenit nebulos, incredibil. Firma la Ploieşti mergea foarte bine, mult mai bine ca la Braşov, banii proveniţi din petrol făcuseră în Prahova mulţi oameni bogaţi. Odată, un taxator impresionat de aspectul unei bătrâne i-a spus acesteia că o lasă să meargă fără bilet, la care baba i-a dat banii de bilet şi un bacşiş cât leafa lui pe două luni, fiindcă luase mulţi bani pe o redevenţă (cota parte din veniturile unei sonde, cale de acces, conductă sau un stâlp de susţinere care erau amplasate pe terenul cuiva). Cu concurenţa treaba era simplă, chiar de la început Gociman & Fii au dat un exemplu pe cursa Ploieşti-Bucureşti unde au înlăturat nişte maşini clandestine printr-o metodă de gratuitate pe timp de aproape două luni, care i-a scos pe aceştia din cursă. Cu strategiile bătrânului Gheorghe GOCIMAN nu era de glumit, acesta era experimentat şi se comporta cu duritate, fără milă.

            Mama era logodită într-adevăr cu un fost chiriaş, sublocotenentul Constantin BUTCĂ, vorbiseră şi cu părinţii lui care au acceptat să pună o parte din avere ca să completeze dota obligatorie pentru o soţie de ofiţer, pe care bunica nu o avea. Tinerii se iubeau, dar băiatul trebuia să mai urmeze timp de 18 luni o şcoală la Sibiu şi numai după aceea se puteau căsătorii. Bunica i-a explicat ficei ei că era riscant să aştepte un an şi jumătate până termină ofiţerul şcoala, că ce-i în mână nu-i minciună, nici nu a trebuit să o bată sau să folosească metode punitive fiindcă, Jeana era oricum zăpăcită de bogăţia şi noul nivel de trai care i se oferea, plus că nu avea ce să-i reproşeze lui Eugen, decât că nu ştia să danseze, însă acesta s-a înscris imediat la o şcoală de dans, ca să dovedească bunele sale intenţii. Când BUTCĂ a trecut pe la Ploieşti şi bunica i-a spus să-şi ia gândul de la Jeana, acesta nu a luat-o în serios, fiindcă era sătul de scheme din astea, care în cel mai rău caz se lăsau cu o bătaie.

            Căsătoria s-a făcut destul de repede, s-au căsătorit civil apoi s-au cununat la Catedrala Sfântul Ion din Ploieşti, după care nuntaşii au fost transportaţi cu două autobuze la Braşov, unde a avut loc masa. Iniţial trebuia să-i cunune primarul ploieştiului, BREZEANU, însă un incident al lui Cornel care a împuşcat mortal primarul din Dărmăneşti, a făcut acest lucru imposibil, aşa că au fost cununaţi de familia Ion CHIŢU, oameni cu stare în oraş. Acasă la mireasă, nea Costică MINCULESCU, fratele bunicului a angajat fanfara militară care a cântat câteva ore spre deliciul mahalalei şi a copiilor. Mama a plâns când s‑a cântat celebra romanţă "De ziua nunţii tale-ţi scriu", fiindcă nu putuse să se rupă de sentimentele care o legau de fostul ei logodnic. Din acest punct de vedere tata a fost foarte elegant, fiindcă ori de câte ori s-au întâlnit cu BUTCĂ, s-a comportat civilizat, chiar l-a invitat să-i facă o vizită, pe care acesta bineînţeles că nu a onorat-o. Îmi amintesc că aveam vreo 9 ani, eram cu mama prin oraş şi ne-am întâlnit cu el, mama m-a prezentat spunând că aş fi putut să fiu al lui, dar am remarcat cum a întrebat-o pe mama dacă tata se poartă frumos cu ea şi la răspunsul ei afirmativ ne-a părăsit cu lacrimi în ochi. Cadourile de nuntă au fost un vis, mai ales din partea familiei şi prietenilor tatei la care s-au adăugat oamenii legaţi de el prin afaceri. Am şi astăzi pe perete o pendulă elegantă care sună foarte plăcut, a fost primită la nunta părinţilor mei în aprilie 1933.

            Mama a avut o naştere foarte grea şi deabia a scăpat cu viaţa, iar bunica a făcut un gest pe care l-a regretat toată viaţa, rugându-l pe doctor să-i facă mamei ceva să nu mai rămână gravidă, aşa că am rămas singurul copil al familiei. Viaţa alor mei era destul de dură fiindcă trebuiau să fie disponibili  24  de ore din 24 pentru fel de fel de probleme. De plecat din Ploieşti nici nu se punea problema, dacă plecau prin împrejurimi trebuia neapărat să rămână acasă Cornel, fiindcă Miţi după ce a stat o perioadă, s-a reîntors la Braşov, fiindcă aici se compromisese prin câteva aventuri amoroase scandaloase. Îmi amintesc cum de vreo câteva ori am fost scoşi de la cinematograf, unde s-a întrerupt filmul cu un anunţ prin care se spunea că domnul Eugen GOCIMAN să se prezinte de urgenţă la garaj.

            Evenimentele la Gociman & Fii se ţineau lanţ, de la călcatul unor găini care trebuiau plătite stăpânului, pâna la accidente extrem de grave cu morţi şi răniţi. De la simple rămâneri în pană a autobuzelor care trebuiau imediat înlocuite, până la incendii în care autobuzul a luat foc, arzând complet.

            Rudele mamei au profitat din plin de noua sa poziţie socială, cei mai mulţi erau cunoscuţi de şoferi ori taxatori, deci nu plăteau biletul. Nicu NICULESCU-VESELU, primul taximetrist din Bucureşti care se stabilise prin Ploieşti, a fost angajat de tata ca şofer, toate au mers bine până când într-o seară s-a înfundat o ţeavă de benzină, maşina s-a oprit şi nefericitul, a avut ideea să lumineze locul cu o torţă de la care a luat foc maşina, noroc că pasagerii nu erau prea mulţi şi au părăsit autobuzul care a ars în totalitate. Din acel autobuz tata mi-a făcut, ca amintire, o maşină mică acţionată cu pedale care în scurt timp a devenit senzaţia cartierului. Fără prea mare discuţie, bunicul a venit la Ploieşti şi l-a concediat pe nea Nicu, care de atunci s-a supărat pe bunica şi nu a mai trecut pe la ea, cu toate legăturile dintre ei şi mai ales că fata ei mijlocie era în Bucureşti într-o situaţie excelentă, numai datorită lui.

            Un alt autobuz a căzut într-o râpă şi au fost câţiva accidentaţi, dar interesant a fost faptul că în autobuz a rămas un câine lup care nu lăsa pe nimeni să se apropie şi autobuzul nu putea fi tractat pentru reparaţii. Singurul care s-a înţeles cu el a fost Cornel, care până la urmă l-a adus la garaj şi a rămas câinele nostru. Când eram întrebat cum îl cheamă pe câine eu spuneam senin: Tănase GOCIMAN.

            Un accident grav a produs un camion cu remorcă al Astrei Române care transporta prăjini de foraj, iar la o curbă una din ele s-a deplasat şi a ras partea laterală a unui autobuz provocând vreo 4 morţi şi destul de mulţi răniţi. Cu toate că eram asiguraţi şi şoferul nu a avut vreo vină, procesul a durat câţiva ani şi cu mare greutate a fost rezolvat de distinsul avocat al firmei, domnul EMANOIL, proprietarul blocului din faţa telefoanelor.

            Ca să mai învioreze atmosfera Cornel, se ţinea de diverse şotii, dintre care cea mai reuşită a fost legarea unui microfon din camera alăturată aparatului de radio, de unde se transmiteau diverse ştiri potrivite cu persoana care trebuia păcălită. Se anunţa concentrarea nominală a persoanei respective sau a soţului persoanei, câştiguri la loterie şi multe altele. La proiectarea de filme cu desne animate pe lângă mine, erau invitate 10-20 de persoane ca să vadă minunea şi să se destindă după o zi grea de lucru. Pentru personal, era o mare onoare să fie invitaţi în familie, dar şi ei erau oameni deosebiţi. Aceeaşi mare sărbătoare era momentul în care primeam o nouă jucărie, la eveniment fiind invitaţi foarte mulţi, deoarece proprietarii firmei considerau aceasta o familie, care trebuia să contribue nu numai la muncă, dar şi la momentele de destindere, fiindcă la sfârşit se bea ceva şi se servea o gustare în timp ce eu îmi vedeam mai departe de jucăria mea care fusese de fapt un pretext.

            Când am început să vorbesc ceva mai legat, în vocabularul meu au apărut cuvinte compuse ca bucătăriabo, provenite dintr-o româno-maghiară însuşită de la Iulişca fata de serviciu şi Marineni bucătăreasa, aduse de bunicul meu de la Braşov, care lucrau în casa de pe Str. CANTACUZINO Nr. 130, unde erau casa, garajele şi sediul Firmei Gociman & Fii şi unde mă născusem eu. Cum familia mea era de baştină din Transilvania, a avut destul de mult de suferit de pe urma conflictelor etnice cu maghiari, iar bunicul meu Gheorghe, când m-a auzit vorbind o româno-maghiară de baltă, a luat două hotărâri. Prima a fost o hotărâre proastă, în sensul că a decretat ca eu să nu vorbesc ungureşte în viaţa mea, lucru rămas tabu, fiindcă mai târziu când l-am rugat pe tata să mă înveţe ungureşte, întrucât o vorbea perfect, a refuzat categoric să treacă peste dorinţa tatălui lui. A doua a fost hotărârea de a aduce în casă o guvernantă, care să mă înveţe nemţeşte. Când a început să caute o guvernantă, şeful de garaj, unul din oamenii de mare încredere ai firmei, care a auzit discuţia, i-a spus bunicului meu că soţia lui este evreică şi a fost ani de zile guvernantă, vorbind perfect limba germană. Bunicului i-a fost prezentată Helen pe care a angajat-o fiindcă era nevasta unuia din oamenii lui de încredere, vorbea frumos germana, dar mai ales era urâtă, fiindcă avea destule probleme cu curviştinele frumoase care mişunau în jurul băieţilor lui şi mai ales ai banilor de la firmă. Pe vremea aceea eu nu-mi dădeam seama cât de urâtă era Helen, fiindcă se purta frumos cu mine, îmi făcea toate hatârurile, lăsându-mă să o călăresc prin curte, spre hazul tuturor băieţilor de la garaj, se preta la tot felul de metode pentru a se apropia de mine. Se pare că Helen ţinea foarte mult la mine, fără să punem la socoteală leafa consistentă pe care o primea de la bunicul, dar şi eu o iubeam  spunând la toţi că este cea mai frumoasă şi când o să mă fac mare o să mă însor cu ea. Eu învăţam foarte repede pe vremea aceea şi mama mi-a povestit cum la o demonstraţie făcută în faţa lui nenea Aurel, intelectualul familiei, al cărui prenume îl purtam ca al doilea prenume, m‑am prefăcut că citesc dintr-o carte de poveşti românescă, pe când în realitate eu ştiam textul pe din afară, fără să înţeleg semnificaţia literelor, totuşi întorceam pagina acolo unde trebuie. Cum, necum, pe la 5 ani vorbeam curent româna şi germana, lucru foarte util mai târziu în cariera mea tehnică. Am citit pe undeva că cei care învaţă simultan două limbi îşi crează pe creier două centre de vorbire şi în continuare învaţă uşor alte limbi străine, dar mai important este faptul că aceştia nu traduc ce au de spus în altă limbă, gândesc direct în acea limbă. Mai târziu, am avut confirmarea acestor lucruri deoarece soţia mea Ica, vorbea perfect germana, învăţată de la mama ei, dar ea a învăţat întâi germana şi mai târziu româneşte, deci nu simultan. Când mergeam la camping, am avut nenumărate contacte cu nemţii şi cu toate că bagajul meu de cuvinte germane era de maximum 15% din cel al soţiei mele, eu discutam mult mai operativ cu ei, probabil fiindcă eu gândesc direct în germană, aşa cum fac de fapt şi în franceză, engleză sau chiar în ruseşte.

            În acea perioadă, un zugrav Friţ, mi-a dat un mic creion chimic învăţându-mă să-l pun pe limbă şi să desenez cu el pe pereţi ca să-şi facă de lucru el la revopsirea casei. Nu am desenat prea mult pe pereţi deoarece Helen m-a dibuit că am creion chimic pe limbă şi am fost certat de tata, atât eu cât şi năstruşnicul zugrav Friţ. Ca să-l înveţe minte, după ce a revopsit camera mea, tata i-a dat un preţ mult mai mic decât ceruse acesta, ca penalizare.

O întâmplare neobişnuită s-a petrecut într-o noapte după ce ne mutasem de la garaj, care era vis-à-vis, când tata a auzit nişte focuri de pistol la garaj şi cum era extrem de vioi a luat pistolul fugind acolo în pijama. Focurile proveneau de la garaj, iar în stradă, pe aproape, stătea un tip într-o maşină, care a claxonat când a apărut el. Tata a sărit direct gardul, cu toate că era destul de înalt şi s-a adăpostit imediat, după care a observat doi inşi care încercau să deschidă uşa biroului, iar Cornel încerca să-i oprească trăgând cu pistolul prin geamul lateral de sus, dar fără succes. După ce s-a lămurit, tata a început să tragă în cei doi, profitând de faptul că stătea în întuneric şi nu putea fi văzut, iar aceştia au fugit imediat, unul din ei fiind chiar rănit, deoarece pe jos au găsit urme de sânge. Tata s-a dus întâi la Cornel să vadă dacă a păţit ceva, după care au încercat să-i urmărească, dar aceştia fugiseră cu maşina, lăsând în urma lor o dâră de sânge. Tata nu era un trăgător strălucit cu pistolul, dar nici rău, fiindcă îmi amintesc de un concurs de tragere la ţintă pe sticle goale, făcută cu Sandi GEORGESCU la Târgşor, unde era moşia lor, Sandi a câştigat, dar destul de strâns, faţă de faptul că el era căpitan şi exersa curent.

            După ce a survenit moartea bunicului la 28 aprilie 1939, începerea pregătirilor pentru război urmate de cedarea Ardealului de Nord, firma din Ploieşti şi-a încetat activitatea, aşa că personalul şi-a făcut lichidarea şi a plecat din Ploieşti. Despărţirea mea de Helen a fost o adevărată dramă nu numai pentru mine, dar şi pentru ea, care se ataşase de mine foarte mult, dar istoria a creat şi urma să creeze drame mult mai profunde. Mult timp Helen ne-a scris şi primeam scrisorile prin cineva de la Bucureşti, fiindcă maghiari nu permiteau corespondenţă cu România, printr-o cenzură drastică.

            După forte mulţi ani am aflat de la sora tatălui meu Miţi, căsătorită cu un ungur HASAN, care se stabilise la Cluj, soarta tragică a Helenei, care fiind evreică a fost turnată de propriul ei soţ poliţiei politice ungureşti. El fiind mult mai tânăr decât ea şi având o amantă de vârsta lui, a găsit o modalitate de a scapa de ea. Helen a fost internată într-un lagăr, după care a fost transferată la Auschwitz, unde a fost lichidată de fascişti. O mulţumire a regimului hitlerist pentru faptul că învăţase nemţeşte mai mulţi copii români.

            Bunicul meu avea o relaţie destul de tensionată cu copii lui, în ciuda faptului că aceştia crescuseră şi aveau familiile lor, continua să-i considere tot copii, mai ales datorită faptului că din punct de vedere material erau dependenţi de el, care era conducătorul "de facto" al firmelor de autobuze Gociman & Fii din Ploieşti şi Eugen GOCIMAN din Braşov. Rolul lui de conducător suprem, crea tot timpul o tensiune nefirescă, dar absorbit de problemele firmei şi de construcţia hotelului GOCIMAN din Bucureşti, nu a avut timp să reflecteze asupra acestor lucruri, pe care le considera totuşi neesenţiale.

            Era foarte greu să obţii un ban de la bătrân, aşa că copii imaginaseră fel de fel de metode de a sustrage bani pentru divertisment. Mama a primit într-o duminică seara conţinutul genţii de la un taxator cu o sumă importantă de bani, pe care urma să i-o dea a doua zi lui Cornel. Cornel nu a venit câteva zile pe la Ploieşti, mama a uitat de ce-i dăduse taxatorul şi la sfârşitul lunii a constatat cu uimire că documentele lui Cornel au fost în regula la controlul bătrânului. Avea deci metoda lui de a subtiliza bani fără să fie prins, fiindcă de câte ori ţinea tata banii, ieşeau încurcături, tata uita câte ceva şi avea probleme, dar Cornel le aranja imediat pe toate. Dacă a văzut asta, mama a pus banii într-un ghem de lână şi a început să şterpelească din tot ce se putea, cu sume mai mari pentru alimente nu au avut succes, fiindcă bătrânul compara cu cheltuielile de la Braşov şi atunci mai reţinea din când în când câte un conţinut de la taxatori, care era trecut cu vederea de Cornel. În câţiva ani mama a strâns o sumă importantă de bani care adăugaţi la nişte redevenţe ale unei sonde de la Opăriţi, plus economiile din salariul tatei, au fost baza de la care s-a plecat la construirea casei în care locuim acum. Pe lângă ce lua Cornel, stepelişurile mamei erau o joacă de copil, fiindcă acesta avea acţiuni de mare anvergură cu cadouri la diverse dame, jocuri de noroc la cazinoul din Sinaia şi multe altele. Faptul că nu se depista era datorat şi manevrelor asemănătoare pe care le făcea Miţi la Braşov, aşa că profitul funcţie de numărul de autobuze era similar.

            Profitul firmelor erau importante, într-un an bătrânul a oferit o sumă fabuloasă băieţilor cei mari pentru o excursie cu maşina prin Europa de Vest şi Nordul Africii. Aurel a plecat cu soţia lui Lica, iar Cornel a procopsit o artistă din Bucureşti, pe care a luat-o cu el. Au mers până în Spania şi nordul Africii, iar excursia a durat peste trei luni, timp în care Aurel a trimis corespondenţe la un ziar din Cluj care le-a publicat. Aurel era cel mai important consumator de bani, fiindcă el ducea drapelul familiei în opinia bătrânului. Avea patru doctorate, două luate la Budapesta şi două la Cluj în drept internaţional şi ziaristică. Bătrânul i-a finanţat un ziar cu tipografie la Cluj despre care nu ştiu ce s-a ales. A publicat deasemenea câteva cărţi printre care "România şi Revizionismul Maghiar", "Măcelul de la Beliş" rechizitorii bazate pe evenimentele trăite de el în calitate de deţinut politic în timpul studenţiei la Budapesta şi participant la evenimente importante din istoria Transilvaniei. Aurel fusese reţinut în lagărul de la Şopron împreună cu Cornel şi cu bătrânul, unde au cunoscut intelectualitatea românească din Transilvania şi Ungaria cu toate păţaniile ei, intelectualitate scoasă din circuit prin încarcerare în acel lagăr de izolare să-i spunem. Bunicul a fost cooptat în Comitetul de Ocupaţie al Budapestei având răspunderea căilor ferate în Ungaria ocupată de trupele româneşti. Am o fotografie în care bunicul este imortalizat împreună cu o serie de marii personalităţi ale acestui comitet.

            Prin primăvara lui 1939, tata avea nevoie de nişte bani, pentru nu mai ştiu ce lucru, m-a luat împreună cu mama şi am plecat cu maşina la Braşov să discute cu bunicul. La Braşov ne-a primit bunica, ne-a servit cu ceva, dar imediat ce ne-am aşezat la masă, tata care era destul de impulsiv şi lipsit de tact, a început discuţia despre bani, bunicul l-a întrebat ceva mai la amănunt, iar el s-a supărat, ne-a luat brusc şi am plecat înapoi la Ploieşti, fără să mâncăm, cu toată opoziţia bunicii şi a mamei.

            După plecarea noastră, bunica l-a certat pe bătrân, că nu trebuia să-i pună atâtea întrebări lui tata, că ştie că este irascibil, dar că toată munca la firma din Ploieşti o face numai el cu Cornel, că suma cerută nu reprezenta mare lucru şi multe altele. Nervos, bunicul a luat banii şi s-a urcat în maşină ca să vină la Ploieşti. A ajuns foarte târziu şi cu toate insistenţele, a sunat la poartă, a bătut, dar nu i-a răspuns nimeni. Tata susţine că nu a auzit nimic şi că probabil portarul părăsise pentru câteva minute postul. Bunicul a interpretat însă faptul, ca pe o dispoziţie dată de tata portarului ca să nu-l primească şi în loc să se ducă la bunica Florica, vis-à-vis, sau să ia o cameră la un hotel, a luat decizia cea mai proastă, hotărând se se întoarcă în aceeşi noapte la Braşov. Ghinionul a constat în faptul că la întorcere a făcut o pană, afară ploua şi s-a udat când a schimbat roata, ajungând la Braşov ud şi obosit. A doua zi s-a trezit cu febră mare şi internat la spital s-a constatat o aprindere de plămâni galopantă, care destul de repede l-a adus în stare de comă. Când l-am văzut eu, deabia a mai deschis ochii, care i s-au luminat pentru o fracţiune de secundă, fiindcă pentru el eu eram singurul urmaş cu numele de GOCIMAN şi ţinea foarte mult la mine. După două zile cu toate îngrijirile de care a beneficiat, bunicul a murit şi i s-a făcut o înmormântare grandioasă, iar la noi în familia GOCIMAN s-a încheiat unul din cele mai importante capitole.

            Tratativele pentru moştenire au fost un circ, deoarece toţi cei cinci copii doreau să ia un ciolan cât mai mare, fiecare a venit cu avocaţii lui, pentru a împărţi cele două firme de autobuze, fiindcă hotelul fusese dat lui tata şi nenea Cornel, care de mulţi ani lucrau efectiv la firmă şi bunicul a considerat că aşa este bine. Nu descriu aceste lucruri fiindcă nu interesează, dar am să subliniez faptul că bunicul avea într-o casetă de fier o sumă de peste 100 de milioane, bani cu care urma să mai construiască pe un teren alăturat Hotelului GOCIMAN din Bucureşti, încă un hotel, la fel cu hotelul deja existent, plus 6 apartamente pentru membrii familiei şi garaje la subsol. Suma era extrem de mare şi de ea ştia numai Miţi, care a luat caseta şi a dus-o la o vecină fără să spună nimic despre ea. Toată lumea a fost foarte surprinsă de faptul că s-au găsit foarte puţini bani lichizi, dar nu şi-au permis să anunţe poliţia din motive familiare, cu toate că ar fi procedat bine. Al doilea lucru straniu a fost faptul că Miţi nu a avut nici o pretenţie specială la moştenire, acceptând ce i s-a oferit, fără comentarii. După un an, femeia la care a dus lada, a pierdut fata care i s-a arătat în vis şi i-a spus că trebuie să se ducă la doamna GOCIMAN să-i spună adevărul. Aşa s-a aflat adevărul, dar între timp Miţi a cumpărat cu o mare parte din bani taximetre pe numele unor şoferi unguri, s-a cedat partea de nord a Ardealului, şoferii au fugit cu taximetrele în Ungaria şi s-a ales praful de totul. Ulterior şi Miţi a plecat în teritoriul ocupat stabilindu-se la Cluj. Tata a avut forte mult de pierdut, după dizolvarea celor două firme, ani de zile au venit la el foşti angajaţi pentru a ridica diverse drepturi, mai ales garanţii depuse la firme şi tata a fost obligat să le onoreze din partea revenită prin actul de moştenire, fără compensaţii de la ceilalţi.

            În anul 1964, în drum spre un prieten al lui tata din Ungaria, nenea Aron, ne-am oprit la Cluj şi am asistat, după peste 25 de ani, la o discuţie între tata şi sora lui Miţi despre evenimentele povestite. A fost o discuţie extrem de neplăcută, rămasă la nivel de discuţie numai datorită intervenţiei prompte a mamei şi mai ales a mea, care am subliniat faptul că principalul scop al vizitei a fost să o revăd pe tanti Miţi şi ea pe mine. Îmi pare rău să o spun, dar toate discuţiile în familia GOCIMAN erau tensionate cu excepţia celor dintre tata şi nenea Cornel.

            Într-o vară prin anii 60, opreşte la poartă un Wartburg cu numere de Ungaria din care coboară un bărbat în vârstă cu o doamnă tânără, care vor să vorbească cu domnul Eugen GOCIMAN. Îi invit în curte, li se serveşte un sirop şi mă duc după tata care era prin vecini. Când apare tata se îmbrăţişează tipul cu el, încep să vorbească pe ungureşte şi continuă discuţia cu ochii plini de lacrimi. După ce trece vreo jumătate de oră, bagă maşina în curte şi apoi pe îndelete încep să ne povestească mie şi mamei de unde se cunoşteau şi cum a ajuns la noi la Ploieşti, fiindcă ei locuiau acum la Miscolc în Ungaria.

            Pe vremea când la Ploieşti funcţiona firma de autobuze "Gociman & Fii", fiind nevoie de un mecanic a fost angajat la Braşov un tânăr, care a fost apoi trimis la Ploieşti. Aron CZIKAI s-a prezentat la tata care conducea firma, de la care a primit un motor uzat şi acces în atelier la toate utilajele şi sculele necesare pentru recondiţionare, plus piese de schimb. Tânărul a fost deasemeni recomandat pentru cazare şi masă la nişte colaboratori ai firmei, care se ocupau de salariaţii noştri. După reparaţia capitală a motorului acesta a fost montat pe un autobuz şi mecanicul a făcut curse cu el în calitate de şofer timp de o săptămâna, după care s-a considerat că proba de lucru a fost absolvită. După vreo trei luni de la angajare, Aron se prezintă la tata şi-i spune că doreşte să-şi facă lichidarea, nu putea să stea în Ploieşti fiindcă nu avea cu cine să schimbe vreo două vorbe în ungureşte. Tata care pe de o parte era un sufletist, iar pe de alta trăise în Ardeal unde absolvise patru clase de liceu unguresc, îi răspunde imediat în ungureşte şi-i spune că dacă îi place cum vorbeşte el ungureşte o să stea mai des de vorbă împreună, fiindcă are mare nevoie de un mecanic bun ca el şi chiar se gândea să-l cheme să-i comunice creşterea de salariu pe care firma o acorda după trei luni de la angajare. Aron a acceptat această ofertă bună şi a lucrat un timp destul de lung la Ploieşti, până când s-a creat un loc la Braşov şi tata, care a ţinut minte doleanţa tânărului, l-a chemat la birou spunându-i că dacă vrea se poate muta la Braşov. Propunerea a fost acceptată şi până prin 1939, la moartea bunicului, când firma a fost lichidată, Aron a lucrat la "Eugen GOCIMAN" din Braşov.

            Aron avea un atelier particular de reparaţii auto la Miscolc şi ca să-şi rememoreze tinereţea a făcut o excursie în România pe traseul Cluj, Târgu Mureş, Braşov, Ploieşti şi ar fi vrut să treacă căteva zile pe litoral, pe care-l vizitase în tinereţe. Soţia lui o femeie mult mai tânără, fusese contabilă la firma lui, după care a considerat că ar fi mai bine, dacă tot împărţea patul cu patronul, să se căsătorească cu el. Din punctul lui de vedere totul era ca înainte, la pat, la firmă şi în plus după cum spunea el cu umor, avea cine să-i gătescă şi nu mai plătea salariu pentru contabilitate. Doamna nu ştia aproape deloc româneşte, aşa că dacă spuneam lucruri mai deochiate, era extrem de simplu, fiindcă acestea nu i se traduceau. M-am învoit o săptămână de la serviciu şi am plecat cu toţi pe litoral, tata cu ei în Wartburg şi eu cu mama în Trabantul pe care-l aveam atunci. Ne-am cazat la hotelul Pelican, unde am cunoscut pe responsabil, care era un băiat simpatc şi acesta mi-a prezentat un grup de suedezi ceea ce mi-a dat ocazia să mă înfrupt puţin dintr-o suedeză extrem de lacomă la sex, acesta fiind era motivul principal pentru care veneau în România. Mi-a spus că este căsătorită, iar la anul o să vină în aceeaşi perioadă, dar cu soţul ei pe care ar fi bucuroasă să mi-l prezinte, lucru care chiar s-a întâmplat.

            Din acel moment, tata a corespondat permanent cu nenea Aron, peste doi ani au venit din nou în România într-un circuit cu încă vreo 20 de maşini şi ne-am agăţat de ei vreo cinci zile la trecerea prin litoral. Anul următor, în 1964, am fost cu mama şi cu tata la ei la Miscolc, după care am vizitat Budapesta şi o localitate montană din zonă. Cum noi am sosit în Ungaria cu câteva zile mai devreme decât programasem, am rămas la Miscolc şi l-am ajutat la reparaţiile care erau planificate cu mult timp înainte. Aron repara numai Wartburguri, deoarece avea un contract cu firma, care-i livrase o garnitură competă de dispozitive şi scule specifice pentru reparaţii şi care-i oferea printr-o filială de la Budapesta piese de schimb la un preţ de dealer, adică mai ieftine. Cum nivelul lui de trai era evident mai ridicat decât al nostru, în timpul şederii în Ungaria ne-a umplut cu fel de fel de cadouri şi atenţii, aşa că ne simţeam destul de prost. Venisem şi noi cu nişte bani, am adus de asemenea câteva lucruri la indicaţia lui, pe care le-am vândut tot lui, aşa că aveam ceva bani, dar eram în situaţia delicată că alegeam ceva din magazin şi când să plătim, Aron nu ne lăsa şi plătea el, lucru pe care l-am reglementat cu mare dificultate. Motivul pentru care făcea el aceste gesturi era faptul că dorea din tot sufletul să-şi arate mulţumirea pentru fostul lui patron care s-a purtat cu el prieteneşte şi faptul că în decursul anilor el nu a uitat acest lucru de suflet. Desigur că se mândrea şi cu situaţia lui materială strălucită, fără să ne jignească, însă nu puteam să acceptăm toate darurile fiindcă nu era nici politicos şi în plus aveam şi noi ambâţul nostru de rromâni. În perioada aceea, atmosfera ungurilor celorlalţi faţă de noi a fost plină de amabilitate, prin magazine dacă aflau că suntem români, lăsau de o parte pe ai lor şi ne serveau cu prioritate, sau în unele magazine au vorbit cu noi româneşte, spunând că sunt şi ei ardeleni. Soţia lui Aron era mult mai tânără decât el şi tot timpul mi-a făcut fel de fel de avansuri, în limite foarte voalate, la care eu m-am făcut că nu mă prind, motiv pentru care în anii următori ungurii nu au mai venit în România. Cât am fost la Budapesta, am fost cazaţi la un mic hotel unde era şef fratele doamnei şi m-am întâlnit prin oraş cu Mişu PREDESCU, Mihai RĂDULESCU şi Leta LUCINESCU, într-o excursie cu arhitecţii. Am petrecut o seară împreună la un bar destul de şic, de unde îmi amintesc doar faptul că am reuşit cu greu să-l opresc pe Mişu, uşor aburit, să pună mâna pe fesele jumătate dezgolite şi extrem de tentante ale fetei care ne servea. Deasemeni, am remarcat că la o masă lângă noi erau doi tipi care stăteau liniştiţi, dar după ce au spus că sunt americani au fost invadaţi de şeful localului, de personal care nu mai ştia cum să-i servească şi desigur de câteva animatoa