Clubul din strada Aviator ZORILEAN

  Dedicat celor pe care i-am iubit şi m-au iubit !                                           FOTOGRAFII

După un periplu prin trei locuinţe, în anul doi de facultate, mătuşa mea doctoriţa Maria-Ica ŞERBAN, mă aranjase în fostul cabinet al doctorului colonel Eugen CRISTESCU din strada Popa Tatu. Locuiam singur, într-o încăpere cu geamuri mari, încălzire centrală, chiuvetă cu apă rece şi caldă în cameră, acces la baie, un birou frumos, aproape de Politehnică, dar şi de Cişmigiu. Băiatul gazdei, Viorel, era un tip simpatic, student la medicină de vârsta mea, iar prietenii lui agreabili. Doru PRUNDEANU, student la Politehnică, campionul României la tenis juniori, m-a dus la terenurile unde juca primul ministru Petru GROZA, Doru MOCIORNIŢĂ, student la Căi Ferate, coleg cu prietenul meu Sorin STROIE, posesorul unui penis de peste 20 centimetri, cu relaţii printre artistele din capitală, unde m-am lipit, fiindcă mergea şi cu 17, Dan DIACONU-Puţă, un colocatar micuţ de statură, dar cu o gură bogată. Prietena lui Viorel era o fată simpatică şi plină de viaţă, viitoarea creatoare de modă Zina DUMITRESCU, iar faptul că periodic părinţii plecau de acasă cu Lăcrămioara, fata cea mică, să ne putem face de cap, erau motive să fiu mulţumit, fiindcă nu îmi lipsea nimic.

Câţiva colegi de liceu, locuiau în condiţii deosebite, în trei camere, la doamna colonel Nataliţa DRĂGĂNESCU, pe strada Aviator Mircea ZORILEANU 78 B, Raionul Stalin. Casa era construită cu deosebită imaginaţie, multe încăperi, o scară interioară şi un subsol mare. Sus erau două camere, una mică, cu o chiuvetă şi alături un WC, cealaltă, mai spaţioasă, avea un balcon. La subsol era o cameră intimă, "hogeacul", fosta cameră a ordonanţelor, cu două paturi suprapuse, cel de jos dublu şi alături un WC, cu acces la o chiuvetă în spălătorie, ce folosea ca sală de studiu sau de poker pentru cei de jos. Stelică BORDEANU-Camel, student la Electronică şi Mircea DUMITRESCU-Uri, student la Energetică, locuiau în camera mică de sus, în cealaltă Florin BROZICI-Creţu şi Florin TORJESCU-Flori, studenţi la Mecanică. La subsol locuiau Dinu NENOVICI-Neno, student la Zootehnia în Institutul Agronomic din apropiere, cu colegul Puiu BURCEA şi fratele lui, echipa era formată din şapte chiriaşi studenţi. Cu doamna colonel, locuiau: băiatul cel mare Nicuşor, locotenent colonel, care conducea o unitatea  la Mangalia şi nu stătea pe acasă, nora Maricica cu cei doi copii Didirel şi Chichilone, între 3 şi 5 ani. Intrarea din stradă era ciudată, parcela fusese împărţită în două, în faţă se construise o altă casă la 78 A, iar la cea din fund se intra printr‑un culoar de 25 de metri lungime şi 1,5 metri lăţime. În fundul curţii era o grădină de vreo 400 m² cultivată tot timpul, la care băieţii îşi dădeau o contribuţie însemnată, cu dreptul de a lua din când în când câte o ceapă, o salată. Iniţial, la "Vila şapte derbedei" sau "Micuţa republică ploieşteană", cum este denumită în scrierile lui Emil POPESCU-Cacadules, locuiau Stelică, Fănel NEGULESCU-Regulescu-Milimetru, Florin BROZICI şi Uri sus, Emil cu vărul Dinu şi colegul acestuia Puiu, singurul negăzar, jos. Organizarea clubului la Bucureşti o are la bază pe doamna Viorica NEGULESCU, soacra cu opt nurori de la trei băieţi, în colaborare cu o mătuşa a lui Eugen CICEU.

            Datorită caracterului extraordinar al doamnei colonel, obişnuită cu atmosfera tolerantă în care îşi crescuse cei doi băieţi, ofiţeri de carieră, cel mic Costel deblocat de comunişti, ambianţa era super, fără restricţii, care dacă existau, se refereau la norme de bun simţ autoimpuse. Prin club mai mişunau: Fănel, student la Politehnică, locuise acolo până se îmbolnăvise şi s-a mutat la un cămin pentru studenţii afectaţi de această maladie, Emil coleg de liceu fost locatar, student la Chimie în Politehnică şi colegul lui Bebiţă COROBEA, Bombonel GONŢESCU din Câmpina, coleg cu Florin, devenit director la Buzău, unul din cei mai influenţi oameni din oraş, Mihai BENGESCU un derbedeu simpatic din Bucureşti, prin relaţiile lui de familie a fost cumpărat plecând în Statele Unite, Dinu Gheorghiu zis "Muncitoru" din Câmpina, student la medicină, geniu la jocul de licitaţie. După plecarea lui Florin TORJESCU, a venit Mircea BROZICI fratele lui Florin, dar cu toate că era un băiat de treabă, fiind cam tocilar, era divergent în ambianţa generală, care este drept că atingea cote de nebunie pe care el nu le putea accepta, eram fericiţi când pleca la Ploieşti şi ne făceam de cap ; într-o ambianţă de nebuni este suficient unul sănătos ca să perturbe atmosfera, prin trezire la realitate. Mai târziu au apărut, colegul meu de facultate Gigel VIIERU, prietenul nostru Mircea PETRESCU-Manglitorul, Costel POPESCU un student, pedagog la o şcoală, Miţi NEDELCU, Dinu ANDREOIU, fiul celebrului chirurg ploieştean. Mai veneau: un coleg al zootehniştilor, pentru poker, nişte fete curăţele de la cantina Institutului Agronomic ca să facă sex cu cine se nimerea, şi asigurau o masă copioasă, dar numai seara spre ora de închiderea a cantinei. Singura membră de sex feminin a clubului era o colegă a zootehniştilor, alias Mama, o fată frumoasă, deşteaptă, tipul clasic al bucureştencei isteţe şi educate, care participa la acţiuni ca: săniuş, chefuri, poker, gătit, muncă voluntară la doamna colonel, pentru sex avea un prieten pe care chiar l-am cunoscut.

            Nu primeam pe oricine la club, de exemplu Gigel voia să aducă un student corean Kim, dar i-am retezat-o, ştind că ăştia au relaţii cu securitatea şi era bine să stai departe de ei, nu aveam multe de ascuns, dar când eram numai cei ai casei, ascultam posturi în limbi străine sau BBC-ul în româneşte, delicte pe vremea aceea. Kim era un coreean evoluat care se abătea de la permisiunea ambasadei de a se masturba odată la două săptămâni şi se ducea în mare taină, într-un cerc de curioase care voiau să vadă cum este să ţi-o tragă un corean, dar majoritatea nu erau încântate, îi reproşau că se mişca lent cu un membru mai mic. O făcea în mare secret netemându-se atât de ambasadă, cât se îngrozea de faptul că ar putea să afle prietena lui, studentă la Bucureşti, pe care o ştia de frică, fiind habotnică şi probabil mai mare în grad decât el. La duş, cu colegele, nu se dezbrăca de furoul de pânză, ca să nu fie văzută goală, iar cu Kim se întâlnea odată la două săptămâni, când se sărutau, puneau mâna unul pe altul ştiind că el se masturba, însă dacă era voie de la ambasadă nu era nici o problemă. Tipul era inteligent, ceea ce adăugat la perseverenţa asiatică, îl făcuse să vorbească perfect româneşte după trei ani, în pofida faptului că studiase cu dicţionarele Coreean-Rus şi Rus-Român. La câte un magazin, după ce se prefăcea că nu ştie să vorbească, trosnea o poantă de rămânea lumea cu gura căscată. În materie de înjurături întrecea orice aşteptări, era un colecţionar, dar le folosea numai demonstrativ ; ca mai toţi asiaticii pe care i-am cunoscut era un tip extrem de politicos. La un examen cu celebrul profesor Costin NENIŢESCU, o cam încurca la un subiect şi pretexta că nu poate să se exprime, când acesta l-a întrebat dacă ştie o limbă de circulaţie mondială, Kim a răspuns că ştie rusa şi japoneza. Profesorul, cu toate că s-a încruntat, a fost probabil amuzat şi până la urmă i-a mai dat un subiect; deoarece ştia că nu are voie să ia note mici, l-a notat cu bine. Cu NENIŢESCU nu era de joacă, monstru sacru al profesorilor din Politehnică, ale cărui cursuri erau audiate nu numai de studenţii lui, era un caracter tare, singurul care s-a opus la lucrarea de doctorat a analfabetei elena ceauşescu, ce se exprima cu codoi pentru bioxid de carbon (CO₂) sau hâ doi zero pentru apă (H₂O), pentru care a suferit foarte mult, plătind acest curaj cu viaţa, un atac de cord natural sau provocat. După mai mulţi ani, Kim a fost văzut plimbându-se prin Bucureşti într-o limuzină neagră a ambasadei coreene unde ocupa funcţia de secretar. Într-o vară a apărut Neli NICULESCU din Ploieşti, prietenă mai ales cu Florin, care voia s-o facă cu un francez agăţat pe stradă. După o consfătuire de urgenţă, am refuzat-o politicos, fiindcă străinii erau urmăriţi şi nu voiam să ne creem probleme deosebite. I‑am recomandat un loc sigur în apropiere, unde se puteau uşura hormonal, fiindcă eram specialişti în problemele coclaurilor cartierului Domenii, Şoselei Kiseleff şi Parcului Herăstrău.

            Vreau să subliniez că toţi cei descrişi s-au realizat profesional, s-au căsătorit întemeind familii şi obţinând poziţii sociale respectabile, cele relatate rămânând pentru toţi o pată de culoare din tinereţe, o urmă de nebunie colectivă şi amintiri plăcute de neuitat. După câţiva ani, Emil a citit la un cenaclu câteva întâmplări din viaţa celor şapte şi a grupului asociat. Conducătorul cenaclului i-a spus că lucrarea este acceptabilă, dar că în final, trebuie să scrie cum aceste elemente antisociale au fost depistate la timp de organele de securitate şi condamnate pentru faptele lor reprobabile!

            Cartierul Domenii se prezenta strălucit la vremea aceea, strada Aviator Mircea ZORILEANU este amplasată în apropierea Mânăstirii Caşin, a treia după mânăstire spre Institutul Agronomic şi vizavi de Stadionul Tineretului. Situată într-un cartier liniştit, strada este ferită de ceea ce are Bucureştiul mai nesuferit: tumultul, zgomotul mijloacelor de transport, cerşetorii, hoţii de buzunare, derbedei care acostează tinerele perechi, afişele, mizeria stradală, aglomeraţia, unde iese în evidenţă agresivitatea bucureşteanului, care dacă nu ar fi aşa, ar trebui să dispună de 26 de ore ca să facă faţă nevoilor zilnice. În staţiile de tramvai sau de troleibuz din zonă, puţinii pasageri nu se înghesuie, nu se îmbrâncesc, au chiar momente de politeţe, singurele excepţii sunt orele la intrarea şi ieşirea din Institutul Agronomic, însă mica rumoare, înghesuiala şi glumele studenţilor nu au nimic în comun cu mitocănia din restul capitalei. Primăvara la şosea totul este feeric, coborât parcă dintr‑o lume ireală, în care dintr-o clipă în alta aştepţi să apară eroii din basmele copilăriei. Miroase superb, a rai, păsările cântă care mai de care, îţi vine să zburzi, să vezi totul în roz, iar figura tuturor parcă radiază bucurie, predomină verdele, casele deabia se văd ascunse de iederă, numai asfaltul şi străzile curate  îţi amintesc că te afli într-un oraş. În nopţile senine, sub cupola înstelată, înmiresmată de aromele florilor, noaptea pare mai caldă, iar liniştea permite îndrăgostiţilor să-şi audă duetul bătăilor inimilor. De unde să fie mizerie, mizeria o face numai neamul prost venit în Bucureşti de la ţară, fără educaţie, nepregătit pentru un comportament urban, sau mahalagii, aici lumea locuieşte de generaţii, se cunosc şi se respectă având grijă de locul în care trăiesc. Am avut ocazia să intru în Institutul de Geriatrie Dr. Ana ASLAN de la Otopeni şi mi-a plăcut foarte mult, însă cred că pentru cei care pot să o facă, având resursele fizice de partea lor, o plimbare pe strada Aviator Mircea ZORILEANU primăvara, este la fel de eficientă pe cât este de ieftină, pentru un tratament de întinerire şi încărcare a bateriilor. Faţă de alte cartiere cu calităţi asemănătoare, Domeniile sunt lipsite de opulenţa ostentativă, care chiar dacă nu frizează bunul gust, destramă atmosfera idilică. Apropierea de coplexul sportiv format din Stadionul şi Ştrandul Tineretului, lipite de Şoseaua Kiseleff, singura amintire plăcută lăsată de ruşi, fac ca această zonă rezidenţială să fie inegalabilă. La stadionul Tineretului se practica pe vremea aceea numai rugby şi atletism, iar lumea acestor sporturi de elită era altfel, făcută parcă special pentru acea ambianţă, femei frumoase bine îmbrăcate sau poate bine dezbrăcate, bărbaţi eleganţi fumând lulea sau ţigări de foi, la care se adăugau o parte din studenţi, dar numai cei care ştiau să guste plăcerea unui joc de derbedei practicat de gentlemeni sau frumuseţea şi puritatea atletismului. Dacă avem în vedere apropierea de Mânăstirea Caşin, unde oricând  putem aprinde o lumânare şi ne putem ruga la Dumnezeu, sunt convins că acest cartier ar trebui declarat monument naţional.

            Când Uri s-a căsătorit cu Coralia, Stelică lansează ideea să mă mut în locul rămas liber, oricum treceam destul de des pe la ei şi era păcat să vină unul care să le strice atmosfera. Mă preferau pe mine, fiindcă Uri nu marşase la acţiunile lor, fiind un băiat liniştit, la care se prinsese mai bine educaţia din şcoala catolică, unde fusese coleg cu mine şi cu Florin. În ultima vreme eu stătusem destul de mult pe la ei, îmi plăcea atmosfera, o cunoşteam pe doamna colonel, dânsa mă simpatiza, aşa că spre stupoarea familiei CRISTESCU şi a familiei mele, m-am mutat la club. Când după câteva luni, mama a trecut pe la mine şi a văzut cămeruţa în care stau, condiţiile modeste în comparaţie cu cele de la cabinetul doctorului s-a îngrozit, dar nu a avut ce să facă şi în plus nu i-a spus adevărul nici mătuşii, nici tatălui meu. Săraca mama, mereu m-a acoperit când făceam câte o boroboaţă, dar pe asta nu o voi regreta, deoarece mi-a îmbogăţit viaţa cu amintiri de neuitat, a adus în viaţa mea o tentă de culoare pe care până atunci nici nu mi-o imaginam. O contribuţie importantă la hotărârea mea a avut-o faptul că reuşisem să-mi echilibrez arterita, mă simţeam mai bine şi chiar reuşisem să joc volei la o echipă a petroliştilor din Ploieşti, încropită de  neobositul doctor Gheorghe VÂLVOI-Mala. Nefiind sigur însă de ce-mi era sortit în viitor, mă hotărâsem să trag tare, să mă distrez ca să-mi scot pârleala. Era reacţia firească a unui tânăr, după o boală şi operaţii cu experienţe traumatizante avute la spital, care acum se simţea mai bine şi era plin de speranţe. Nu ştia pentru cât timp şi din interiorul lui erupea o dorinţă sălbatică de a mai trăiai viaţa, fiindcă apucase să o facă din plin, ştiindu-i gustul, iar pe de altă parte dorea să-şi continue studiile în virtutea faptului că primise o educaţie solidă la liceul I.L. CARAGIALE din Ploieşti.

            Pentru acces, singurele reguli erau cele de bun simţ, doamnei colonel nu-i plăcea să-i intre în casă necunoscuţi. Pentru a puteau intra singur sau eventual cu o prietenă, chiar în lipsa noastră, era suficient să fi fost prezentat de unul din noi, iar prietena să o salute pe doamna, restul nu conta, în care din cele trei camere intrau, ce făceau, cât stăteau. Mai mult, dacă venea unul din locatari care avea cheie, fiindcă cheia nu era voie să o dăm la străini, doamna colonel îl avertiza că la el în cameră este X cu o prietenă. Dintre abonaţii la camera de tranzit menţionez pe Emil, Fănel, Mihai BENGESCU. Din acest punct de vedere cel mai mare necaz ni l-a produs Fănel, ce se încurcase cu nevasta unui securist. Fănel nu a ţinut cont de interdicţia de a nu mai veni la noi cu ea şi făcea acest lucru în lipsa noastră, profita că mă ajuta la desenele proiectului de diplomă şi aveam mare nevoie de el, cu toate că el lucra cu oarecare greaţă, considerând că este un artist şi nu un desenator ordinar. Spre norocul lui, când securistul a venit la doamna colonel să întrebe de Fănel, dânsa, mirosind ceva în neregulă, i-a spus că a locuit acolo, dar s-a mutat la un cămin, fiindcă nu se înţelegea cu ceilalţi şi nefiind agreat vine rar. Spusele doamnei nu l-au convins pe securist care a vrut să controleze personal casa, iar doamna colonel i-a permis, căci Fănel plecase cu respectiva de vreo oră, dar din precauţie ieşiseră prin strada Constantin Sandu ALDEA. Ulterior a fost o discuţie destul de încinsă, soldată cu interdicţia pentru  Fănel de a mai veni cu orice femeie.

            În perioada respectivă, s-au efectuat primele transmisiuni de televiziune, iar lentcolonelul care avea probabil un salariu important, a cumpărat un televizor cu cea mai mare diagonală, montat în living, iar scara interioară a devenit neîncăpătoare. Pentru câteva luni TV-ul a devenit senzaţia clubului, chiar dacă în timpul unui film sau spectacol, vreo pereche se retrăgea discret, călcând pe marginea exterioară a scării ca să nu scârţâie. Nici acum nu-mi dau seama cât de generoasă putea fi doamna colonel, care în nici o ocazie nu a fost deranjată că pe scară stăteau 8-10 persoane, care nu numai că priveau, dar făceau diverse comentarii urmate de hohote de râs, aplauze sau apostrofări. Eram o familie mare, ne respectam şi doamna colonel ţinea la chiriaşii ei, iar noi aveam un comportament elegant ca răspuns la libertatea şi afecţiunea ce ni se oferea. După terminarea facultăţii, am fost repartizat la Ploieşti, dar am avut mari probleme cu sănătatea, aşa că mult timp nu am mai putut să trec pe acolo din motive obiective, cu toate că îmi era un dor nebun de locul în care îmi petrecusem una dintre cele mai frumoase perioade ale tinereţii. După ani buni, am luat un buchet de flori şi am vizitat-o, doamna colonel a plâns de bucurie, m-a ţinut prelung în braţe spunându-mi că s‑au dus vremurile bune, fiindcă noii ei chiriaşi sunt lipsiţi de hazul nostru şi nu ştiu să trăiască. Când i-am povestit cum s-au realizat profesional şi familiar băieţii, a fost fericită ca de proprii ei copii şi m-a uluit întrebându-mă de vreo trei pe care îi omisesem, iar la sfârşit, nu voia să mă lase să plec, nu se mai îndura să-şi abandoneze amintirile plăcute. M-am întâlnit odată la hipodromul din Ploieşti cu colonelul Nicuşor DRĂGĂNESCU. În orele pe care le-am petrecut împreună şi-a amintit cu mare plăcere de noi şi de întâmplările haioase. Divorţase de soţie, băieţii erau mari, iar el fusese în final epurat din armată, ca toţi ofiţerii de carieră. S-a bucurat când i‑am spus un banc cu nişte militari care făceau manevre pe un vârf de munte şi un cioban l-a rugat pe ofiţer să-i dea voie să tragă la ţintă. Când a văzut ofiţerul ce bine trage ciobanul a cerut o explicaţie, iar ciobanul i-a spus că pe vremea când ofiţerul era cioban, el actualul cioban, era ofiţer. Mi-a vândut un pont la o cursă unde am câştigat puţin, fiindcă de obicei eu nu pariam sau pariam puţin, iar la plecare mi-a zis că o să-i facă o mare bucurie doamnei colonel transmiţându-i compilmentele mele. Când, după peste 40 de ani, am povestit vecinilor mei de jos, familiei Lidia şi George RĂDULESCU despre amintirile mele, au sărit în sus de bucurie spunându-mi că doamna Nataliţa era sora tatălui Lidiei şi am aflat multe amănunte din viaţa familiei. După un timp, înainte să se mute mi-a mai dat o mulţime de fotografii cu familia Drăgănescu unele chiar de pe vremea bătăilor cu flori de la Târgovişte, când tânăra Nataliţa era Miss Târgovişte.

            Când doamna colonel a cumpărat lemne, am convocat într-o duminică vreo 10 membri, le-am tăiat şi le-am pus în pivniţă. Ca să colorăm puţin treaba, am organizat un concurs de tăiat lemne cu premii pentru primele trei locuri şi îmi amintesc cu plăcere că m-am situat pe locul trei, după Puiu şi Mihai. La sfârşit mai rămăsesem vreo 8 şi după ce am făcut duş, doamna colonel a profitat de faptul că nora cu nepoţii nu erau acasă, invitându-ne la masă în sufragerie. Noi am cumpărat vreo două sticle de vin şi împreună cu dânsa am stat la masă şi la televizor vreo câteva ore, am spus glume, am povestit de acasă. La sfârşit ne-am dus sus şi acolo lui Florin i-a venit ideea să se dezbrace de tot şi aşezându-se cu fundul gol la geam, acoperit cu o pălărie de paie saluta trecătorii dând pălăria la o parte. Noroc că distanţa dintre geamul camerei mele şi stradă era destul de mare, fiind despărţit de grădină şi o altă parcelă cu faţa în strada Constantin Sandu ALDEA, paralelă cu a noastră, dar doamna colonel tot a primit o reclamaţie de la cineva. Peste două săptămâni, când lentcolonelul a venit de la Mangalia, drept răsplată pentru activitatea la lemne, ne-a adus o ladă cu vin de Murfatlar şi ne-a invitat în hol la un pahar din cele două lăzi ale lui. Cu această ocazie, nevastă-sa ne-a reclamat pentru incidentul de la geam, iar când am rămas între bărbaţi am mărturisit adevărul, cu promisiunea de a nu mai scăpa caii aşa de tare în viitor. Altă dată, am participat la o acţiune de reparare a gardului care avea aproape 100 m, săpam toată grădina, fiindcă la vârsta noastră şi cu entuziasmul ce‑l aveam, totul ni se părea simplu şi în plus ne manifestam mulţumirea pentru această femeie minunată, care nici chirie prea mare nu ne lua, iar dacă nu aveam bani la începutul lunii nu ne-a presat vreodată cu această problemă materială.

            În sesiune, când tensiunea atingea cote maxime, ca să ne destindem făceam lucruri de groază, pentru a câştiga un pariu de 15 lei, Florin s-a dus până la staţia de tramvai în cămaşă, izmene lungi şi cu pipa în gură la ora prânzului, cu toate că era iarnă, iar staţia era la aproape 500 m de casă. Nu credeam că o va face, aşa că l-am urmărit de pe partea cealaltă a străzii, iar reacţia trecătorilor era de milioane, după vreo două zile, doamna tânără ne-a spus că a auzit de la o vecină că pe strada noastră a înebunit unu şi a fost dus la casa de nebuni. Când Florin a făcut un al doilea pariu cu Emil, am intervenit şi parametrii pariului au fost modificaţi, Florin a făcut plimabrea noaptea, dar tot a fost văzut. Obiectul pariului fusese învăţarea a trei formule chimice într-o oră, iar la reproducerea lor a făcut două greşeli, aşa că a pierdut.

            Unul din hobby-urile noastre era ascultarea la ora 17 a emisiunii de reclame de la Radio Belgrad, la aparatul lui Florin, care începea cu cunoscuta melodie "Buona Sera Signorina" cântată de Louis PRIMA, aşa că la ora aceea eram acasă în păr şi se făceau programele pentru seara respectivă.

            Cu toate că eram băieţi destul de bine crescuţi, boacănele se ţineau lanţ, Didirel şi Chichilone ar fi stat la noi toată ziua, fiindcă noi ne jucam cu ei, le făceam toate poftele şi într-un fel compensam absenţa tatălui lor, care stătea foarte puţin pe acasă, iar când venea, nevasta îi făcea fel de fel de reproşuri, se certau şi nu îl trăgea inima să vină. Într-o zi, când am venit de la facultate, acasă era mare zarvă, nu se ştia unde sunt copiii aşa că m-am dus să mă dezbrac şi să-i caut. Când am intrat în cameră am îngheţat, băieţii erau liniştiţi fiindcă tapetaseră toată podeaua şi patul cu conţinutul unui pungi de zahăr tos, totul arăta feeric, asemănător unui peisaj de iarnă. Cu tot sprijinul celor două doamne, curăţenia a durat două ore, dar toată luna când călcam, se auzea un scârţâit ... dulce. Din anturajul nostru, copii mai prindeau şi expresii neortodoxe. Odată, lucram la un proiect cu uşa întredeschisă, auzeam perfect ce se vorbea în sufragerie ... Să şti tanti că pe băieţi îi învăţ franţuzeşte şi dacă vrei uite îl chem pe Didirel să vezi câte cuvinte ştie. Băiatul a venit a tradus perfect câteva cuvinte, după vreo 15 s-a plictisit, a început să devină morocănos şi  cuvântul geam l-a tradus ... fe-né-tre ... că-cat, după care a luat-o la fugă pe scări, a intrat la mine în cameră ascunzându-se sub pat. L-am scăpat cu mare greutate de bătaie, dar toate reproşurile le-am luat eu, fiind singurul dintre băieţi acasă în momentul cu pricina. Culmea, la venirea lentcolonelului, acesta m‑a invitat la o cafea şi m-a pus să-i povestesc ce s-a întâmplat făcând mare haz de acel lucru, dar am înţeles că a fost o manieră elegantă de a ne ruga să fim atenţi cum ne exprimăm în faţa copiilor.

             Doamne, ce imaginaţie bogată aveam la vremea aceea, în podul unde ţineam lemnele se pripăşise o familie de şoareci şi nefericiţii au fost ţinta experienţelor noastre demenţiale. Am procurat cartoane cu care le făceam culoare către lemnele pe care le ţineam sub chiuvetă, după care izolam locul cu o planşetă şi ziare, iar după îndepărtarea lemnelor, prizonierul rămânea într-un spaţiu de 1m x 1m la vedere, în imposibilitate de a scăpa pe undeva, îl puteam păstra până când se adunau toţi şi începea spectacolul. Când scriu aceste rânduri nu-mi vine să cred câte nerozii făceam şi cu toate că pe unele le regret, nu are rost să le ascund, după ce le-am făcut. Proba cea mai interesantă era dresura, care consta din a-l face pe şoricel să sară peste o nuieluşe şi cel care reuşea să facă un spectacol mai plăcut era declarat câştigător. Altă probă consta din amplasarea unor ascunzişuri, fiecare paria pe cel pe care l-a pus şi după un sfert de oră, timp în care camera era părăsită şi nimeni nu putea intra, vedeam unde s-a ascuns, stabilndu-se câştigătorul. La proba asta câştigam destul de des, şmecheria era să murdăreşti ascunzişul cu puţină şuncă şi succesul era asigurat. Cea mai dură probă a fost cea de electrocutare pe care o făcea Florin, cu care eu nu eram de acord, dar participam ca să repar siguranţele în caz de scurtcircuit. După proba asta, care mi-a lăsat un gust amar, dacă prindeam un şoarece şi eram singur, îl aruncam în closet, trăgeam apa şi după ce am exterminat prin curse sau prindere vreo 15, mi-a părut bine că am scăpat de ei şi ei de noi.

            Profesorul Nicolae TAŞCĂ, eminent dascăl de ştinţele naturii din liceu, ne mărturisea pe vremea când mutam laboratorul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti de la clădirea de pe bulevard la cea de pe strada Oilor, că fiecare în parte suntem minunaţi, dar când ne adunăm trei sau mai mulţi, dispare toată această minunăţie, care este înlocuită cu ceva colectiv mai puţin plăcut.

            În dreptul balconului camerei lui Florin era un păr mare, care într-un an a făcut pere ca niciodată, semăna cu un pom de Crăciun, aşa că ne-a trezit imaginaţia şi în două zile am procurat o prăjină în capătul căreia am amplasat un sistem de tăiere cu pungă colectoare, o hoţoaică. Faptul că am exagerat cu experimentarea sculei s-a văzut curând, deoarece în dreptul balconului nu mai erau pere, aşa că proprietarul le-a cules pe toate într-o dimineaţă.

            Într-o toamnă, nu ştiu ce ne-a venit, după o lungă, dar idioată chibzuială, cu banii de lemne am tras un chef la restaurantul din Pasajul Victoria, la care am invitat mulţi din membrii clubului. Mare lucru nu a fost, dar din acel moment, conştienţi de ce va urma, am început o acţiune largă de colectare a oricărui material combustibil care se ivea. Politehnica încălzea săli din pavilionul M cu sobe în care se ardeau brichete de cărbune de mărimea unui pumn, cu mare putere calorică, iar eu aduceam acasă în fiecare zi două brichete înfăşurate în hârtie, pe care le depozitam într-o cutie sub pat. Nu exista să scape de noi vreo scândură sau material lemnos de la şantierele pe lângă care treceam, frecvente în Bucureştiul acelor vremuri. Cartoanele sau cutiile de carton folosite ca ambalaje de magazine, erau la mare preţ, ca să fiu sincer, le ceream sau pur şi simplu le luam. De mare ajutor ne-au fost toţi prietenii care adunau tot ce se putea pentru noi, bucureştenii veneau cu legături de lemne luate de acasă, ceilalţi aduceau şi ei ce puteau şi-mi aduc aminte că într-o seară, ca să ne facă o surpriză, Gigel a venit cu un coleg cu doi saci de hârtie plini cu brichete de cărbune. Primele luni a mers cum a mers, mai aveam mici rezerve, plecam la sfârşitul săptămânii la Ploieşti, dar după două zile fără foc, camera devenea un congelator. Singura modalitate de a şterpeli energie de la proprietari, consta în faptul cu lăsam crăpată uşa către sufragerie, dar cum în sufragerie ne se făcea cald, nu era mare beneficiu. De spălat era foarte greu, aşa că în zilele în care mergeam la mătuşa mea la masă, treceam seara pe la cămin unde nu era prea cald, însă pentru mine erau condiţii de spălat excelente. Doamna colonel a aflat cu surprindere despre criza de lemne, s-a supărat pe noi şi poate că a fost singura dată când ne-a făcut cu adevărat morală. Când aveam lemne, le aşezam în sobă gata pregătite cu un bilet prin care specificam ora la care să se facă focul, fie de unul din băieţi, fie de dânsa. De mila noastră, doamna colonel cu toate că nu mai aveam lemne, ne făcea câte o surpriză şi când veneam acasă găseam focul făcut şi un lemn, două lângă sobă. Nu ştiu cum au făcut rost zootehniştii de un pom mare cu crengi cu tot, dar am traversat cu el Sărbătorile Crăciunului, în condiţii onorabile. A fost o perioadă foarte grea şi după teoria "scapă cine poate", din şapte, dacă dormeau acasă patru, fiecare îşi găsea câte un culcuş. BENGESCU ne-a ajutat mult în perioada respectivă, fiind bucureştean, ca să vină cu vreo tipă, aducea dimineaţa lemne pe o sanie şi-i trăgea un foc ca să existe condiţii bune de sex după amiaza, aşa că era o bucurie să aleagă camera ta şi cum camera în care stăteam eu cu Stelică era cea mai mică, uşor de încălzit, era mai des folosită. Îmi amintesc cu groază cum, dimineaţa la sculare, râdeam unul de altul ce caraghioşi arătam cu brumă la gură. Am avut noroc de o iarnă blândă şi deosebit de scurtă, dacă ar fi fost una aspră şi lungă, cred că ne îmbolnăveam. Oricum, anul următor nu numai că am luat lemne din timp, dar am cumpărat mai multe şi primăvara ne-au rămas. Ca să ne încălzim, am organizat într-o seară o escapadă cu săniile prin parcul Herăstrău şi ne‑am distrat minunat, dar sfârşitul era cât pe ce să fie tragic. Eu am plecat mai devreme, nerezistând la efort ca ceilalţi şi având misiunea să fierb nişte vin. Puiu a făcut pe nebunul, iar Dinu şi Florin ca să-l pedepsească, l-au legat cu fulare de sanie şi l-au agăţat de un tramvai cu intenţia ca la staţia următoare să fie decuplat de unul din ei care-l aştepta. Noroc că după câteva sute de metri, cineva l-a atenţionat pe vatman care a coborât şi l-a eliberat pe Puiu, dar vreo câteva săptămâni acesta nu a mai vorbit cu ei.

            Într-o iarnă, am invitat câteva din colegele mele de facultate, pe Mira MILLO, Rodica CIOROIU, Doina DUMBRAVĂ şi Alina DINULESCU cu săniuţele la club, la o partidă de săniuş în parcul Herăstrău, cu băieţi selecţionaţi. A fost o seară de neuitat, la intrarea noastră în parc, zăpada era de peste o jumătate de metru, imaculată, noi am făcut primele urme, după care am tras un săniuş ..... Ne-am întors acasă la o ţuică fiartă, am discutat puţin, după care în completă disonanţă cu ambele tabere, am dus fetele acasă, m-au bombănit şi unii şi alţii, poate am greşit, dar am considerat că o amintire de genul ăsta va rămâne de neuitat, de chefuri cu alt gen de femei nu duceam noi lipsă.

            În afară de o doamnă superbă, soţia unui rapidist care-şi însoţea echipa la toate meciurile din ţară, pe care o frecventam cu discreţie, nu am avut relaţii sexuale stabile. Plăcerea noastră era ca în momentul în care se apropia ploaia să plecăm la şoseaua Kiseleff, cu care eram vecini, să agăţăm fete pe care apoi le atrăgeam la noi acasă, să se adăpostească de ploaie sau să se usuce şi care de cele mai multe ori trebuiau să se spele jos înainte să plece. Agăţatul unei femei face parte din quadratura minunată a relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie, împreună cu preludiul, cu actul sexual propriuzis, la care se poate adăuga în mod extaziant orgasmul ambilor parteneri. Amorul are patru picioare, poate merge chiar într-un singur picior, dar atunci e vai de el. Eram doar eu cu Stelică şi învăţam liniştiţi când, din senin, cerul începe să se înnoreze ; dintr-o privire am sărit în sus, ne-am îmbrăcat şi am plecat în grabă spre surprinderea doamnei colonel care se lamenta întrebându-ne unde plecam pe o vreme ca asta. Am trecut în grabă pe lângă Mânăstirea Caşin, la care ne-am închinat şi chiar în staţia de troleibuz de la Arcul de Triumf a început să picure şi ne-am lipit sub un pom de două fete, acceptabil îmbrăcate, dar în nişte rochii subţiri. Am intrat repede în vorbă cu ele şi fără să mai pierdem timpul le-am spus că suntem studenţi, stăm aproape şi le-am invitat la noi. Propunerea a primit un accept la fel de prompt, eu mi-am scos scurta kaki de doc, am luat-o pe una din ele acoperindu-ne de primii stropi de ploaie şi ne-am îndreptat în pas grăbit spre casă urmaţi de ceilalţi doi. (le-am propus rapid fiindcă dacă nu ar fi acceptat, încercam cu altele, era momentul prielnic la începutul ploii, era păcat să ratăm măcar încercarea, dacă te duci la baltă şi nici nu arunci undiţa, nu te poţi aştepta să prinzi peşte). Din rezerva specială, am băut puţin lichior, am tras perdeaua ca să fie lumină mai puţină, i-am spus lui Stelică să se ducă în camera cealaltă, iar fiindcă ştiam că e căscat, l-am întrebat discret dacă are prezervative, dar a gesticulat cu semnificaţia că totul este sub control. Fetele locuiau la un internat, traversaseră o lungă perioadă de abstinenţă şi în plus erau învoite până dimineaţa, aşa că nu au vrut să plece. I-am convins pe cei din camera alăturată să doarmă în alt loc şi ne-am făcut treaba pe îndelete. De dimineaţă, fetele au plecat şi nu am mai aflat nimic despre ele, însă o amintire ne-a rămas, Stelică s-a ales cu o blenoragie, al cărei tratament a durat vreo câteva săptămâni, timp în care l-a usturat aşa de rău că după aceea, nu mai pleca nici să cumpere ţigări fără prezervative în buzunar. Odată când dormea, Florin, un adevărat geniu al răului, i-a turnat alcool medicinal în zona dureroasă pe pantalonii de pijama şi bietul de el a scos nişte urlete teribile sărind ca ars la chiuvetă ca să dea cu apa care le vindecă pe toate. Şi nu a fost ultima dată când l-am chinuit în felul ăsta, dar la o altă încercare similară a făcut o faţă radioasă şi ne-a spus că nu mai simte nimic deci s-a făcut bine, lucru pe care l-am sărbătorit cu o sticlă de vin şi afişe care anunţau însănătoşirea.

Metoda punitivă prin injecţii cu vitamina K a fost inventată de zootehnişti, care au pedepsit în felul acesta pe unul din colegii lor care a greşit destul de grav cu ceva. Persoana supusă acestui tratament punitiv era legată, Puiu venea cu seringa fiartă conform regulilor şi-i făcea o injecţie cu vitamina K, destul de repede (din relatările victimelor, cam ustura). Nu îmi aduc aminte cu ce a greşit colegul lor, tot ce ştiu despre el este că avea o soră mai mare doctoriţă şi un frate mai mic picolo la Restaurantul Ambasador, care câştiga foarte bine şi cu o impertinenţă crasă le dădea bacşiş celor doi fraţi mai mari, ca să meargă să cumpere pâine, alimente sau ţigări pentru tatăl lor.

            Puiu, provenea dintr-o familie modestă, un băiat de milioane pe care toţi îl iubeam fiind extrem de amabil, săritor, primul care o ajuta pe doamna colonel. Cu toate că era mic de statură, era foarte bine dezvoltat fizic, radiind de sănătate. Se îndrăgostise de o colegă de facultate, Laura şi fiindcă nu ştia cum să se comporte venea la mine pentru sfaturi, considerându-mă mai de treabă, mai discret. Încetul cu încetul, am devenit consultantul lui şi-mi spunea lucruri intime, fiind sigur de discreţia mea. Discreţie, discreţie, dar când mi-a spus că la reuniunile dansante de la Agronomie purta două slipuri pentru ca iubita lui să nu simtă erecţia firească la vârsta lui, am declinat toate promisiunile şi le-am spus băieţilor care s-au amuzat copios. Să nu credeţi că mototolul nu s-a răzbunat în felul lui. Într-o seară am agăţat o pasageră straşnică şi m-am delectat cu ea toată noaptea, dimineaţa m-am sculat, am lăsat-o dormind şi am plecat la piaţa Domenii să cumpăr pâine, lapte, parizer. După ce am mâncat, mi-am mai revenit şi am început să o dezmierd, la care ea fără să se opună a îngânat ceva interogativ de felul ... iară ?. Nu am înţeles prea bine semnificaţia decât seara, când Puiu mi-a mulţumit, pentru că după ce am plecat la piaţă, s-a strecurat în pat şi pe la spate, fără vorbe, s-a servit de fată care goală şi pe jumătate somnoroasă nu numai că nu s-a opus, dar se pare că nici nu a observat sau s-a făcut că nu observă schimbarea partenerului. S-a făcut mare haz şi situaţia a rămas unicat ; cu toate că nu alegeam prea mult fetele care veneau la noi, nu erau fete cu chiloţii în mână, adică de talia celor care se pretau la poştă. La vremea respectivă sexul în grup se practica numai la casele mari.

            Când se apropia sesiunea de examene, toate aiurelile încetau, vizitele străinilor erau aproape interzise, fiindcă în ciuda unor accidente, băieţii învăţau bine şi ca o dovadă sunt realizările lor în viaţă. Emil a călcat această regulă, într-o după amiază l-am găsit în camera brozicilor cu o tipă şi a plecat foarte târziu. Cel mai mare scandal l-a făcut Mircea BROZICI, care făcea un tărăboi de parcă ar fi rămas repetent. Băieţii s-au înţeles să-i facă felul lui Emil şi chiar la plecare l-au invitat pentru a două zi, iar el a venit fără să se aştepte la surpriză. A fost invitat jos, dezbrăcat, legat, dar nu i s-a făcut injecţia, deoarece Puiu a spart unica fiolă rămasă, aşa că s-a ales doar cu o dezinfecţie la fund, cu tamponul imbibat de alcool, după care Emil a plecat destul de supărat şi cu gând de răzbunare. Din spusele lui Emil, se pare că în aceeaşi zi a jucat licitaţie cu Florin şi Muncitoru şi le-a luat bani, memorabil eveniment, de care din păcate eu nu îmi mai amintesc. Peste câteva zile a venit  cu colegul lui Bibi CIOLAC, iar la plecare, sub pretext că a uitat nişte notiţe în camera lui Florin, a trecut pe acolo spărgând o fiolă de cloropicrină. Când a venit Mircea acasă a început să urle şi a venit cu ochii înroşiţi fiindcă Emil îi spărsese fiola pe saltea, iar acel gaz lacrimogen şi sufocant şi-a făcut efectul din plin. Bibi a plecat şi el în grabă, dar am depistat imediat atacul chimic, iar efectele în camera noastră au fost mai mici decât în cea mare. A trecut mult timp până când Emil a venit pe la noi, asta după asigurări certe din partea mea şi a lui Florin că au fost încheiate conturile. Un incident similar se petrecuse în urmă cu câteva luni la Cantina Buzeşti unde, probabil tot un student la Chimie, pusese la closet un vas cu gaze lacrimogene, care a dereglat total funcţionarea cantinei lăsând nemâncaţi mulţi studenţi, lucru destul de grav, făcut cu o mare doză de iresponsabilitate, o acţiune fără sens.

            Tot în timpul unei sesiuni, Gigel VIIERU insistă destul de mult să mă ducă la o curvă pe care o cunoaştea el ca să ne uşurăm, mergem după masa de seară de la cantina Buzeşti, undeva pe lângă Gara de Nord la o tipă curată, bine construită şi când încep să mă dezbrac Gigel nu dă nici un semn că ar pleca şi rămâne cu noi în cameră. Era lumină puţină, dar nu m-am simţit în apele mele, mai ales că tipa nu s-a dezbrăcat ; a trebuit să acţioneze puţin cu mâna ca să mă excite, dar până la urmă totul s-a rezolvat. Prea mare plăcere nu am avut, cu toate că din cauza disconfortului am ejaculat greu. După ce ne-am spălat, tipa s-a adresat lui Gigel să vină, el s-a dezbrăcat ca la armată şi s-a uşurat într-un ritm de iepuroi, iar când l-am întrebat de ce procedează aşa, mi-a zis că o face în ritmul ăsta ca să nu cumva să i se înmoaie. Pe drum mi-a spus că m-a păcălit, fiindcă nu mai putea să reziste şi pe mine m-a luat numai ca să plătesc, lui nu i-a luat nimic, din partea mea şi cu banii luaţi şi nesatisfăcut. Eu am fost toată viaţa extrem de pretenţios la femei, datorită faptului că în postură de vedetă sportivă aveam de unde să aleg, aşa că pot să număr pe degetul unei mâini ocaziile în care am făcut excepţii de la această regulă. Nu am forţat în viaţa mea o femeie să facă sex cu mine, mi-a plăcut ca amândoi să ne apropiem unul de altul. Fiecare contact cu femeia a fost pentru mine ca un dar, iar darul nu se ia cu de-a sila, este plăcut să-l ceri, dar mai ales să-l primeşti. Peste ani, la Ploieşti, am avut ocazia să constat stând într-o cameră alăturată la un ceai, că Gigel rămăsese fidel stilului ultra rapid de iepuroi. Când am repetat medical anul II mi-au fost echivalate toate examenele luate cu bine sau foarte bine, aşa că am avut de susţinut numai limba rusă, rezistenţa şi electrotehnica. A fost un an de "trai pe vătrai" deoarece eram extrem de liber, cu toate că examenele respective le-am luat cu foarte bine. În prima sesiune, Gigel era pe cracă, pierzând multe examene şi de mila lui m-am oferit să-l ajut la ultimele două, rezistenţă şi electrotehnică. Venea la mine acasă şi învăţam toată ziua, cu toate că el era destul de puturos şi trebuia să trag de el. Eu citeam, îi mai explicam, iar el neobişnuit cu efortul, obişnuia să aţipească, aşa că din când în când îl stropeam cu apă ca să-l trezesc. Cum necum, Gigel a promovat ambele examene după care m-am procopsit cu el tot restul facultăţii, nu a fost chip să mai învăţ fără el, aşa că practic l-am scos inginer. Acest exerciţiu mi-a folosit însă tot restul vieţii, când am ţinut fel de fel de cursuri de la electronică până la calculatoare, iar elevii mei au fost foarte mulţumiţi, mai ales că nu erau puturoşi ca Gigel.

            Pentru o fată în premieră, era folosită camera mare, fiind mai prezentabilă, după rodaj nu mai conta, treaba se făcea în camera care era liberă. Dacă la Junimea glumele primau, la noi dacă veneai cu o femeie, în câteva clipe se elibera camera cea mai potrivită, indiferent de cine era în ea, dacă învăţa sau dormea. Pledul care acoperea patul din camera mare era de culoare deschisă şi câţiva am luat plase crunte, fiindcă uneori era tapetată cu fulgi din pernă, care erau foarte greu de înlăturat de pe rochie şi haine. Dacă doreai să ieşi în lume acceptabil, curăţatul de fulgi dura poate mai mult decât "ieşitul fulgilor". O altă metodă draconică erau ceasurile deşteptătoare, amplasate discret şi programate să sune în timp ce cuplul era poate în cea mai fericită situaţie. Se foloseau între unu şi trei deşteptătoare, care erau amplasate sub pat, în sobă sau pe balcon, iar efectul era devastator, mai ales cel produs de ceasul CFR al lui Florin, care trebuia depistat neapărat deoarece suna foarte tare şi cu reluare din 5 în 5 minute.

            Într-o vară, doamna colonel ne-a spus că se introduce conductă de gaz metan pe stradă, şi ar dori să se racordeze ca să instaleze focuri în toată casa. Ne-a propus să contribuim cu bani, în schimb, doi ani o să plătim aceeaşi chirie urmând ca dânsa să plătească costul gazelor. Am făcut rost de bani, iar băieţii de jos, care făceau practica pe lângă Bucureşti, au ajutat la montarea lor ; de acum încolo eram boieri, nu mai cumpăram lemne, nu trebuia să le tăiem, aveam permanent apă caldă la baie.

            Zootehnişti făceau practică cu două asistente superbe, dar cu caractere diferite. Una se îmbrăca frumos, decent şi se purta plăcut cu studenţii, accepta glume, se punea la mintea lor, fiind un adevărat camarad. A doua se îmbrăca provocator ca o vampă, dar vorbea şi se purta execrabil cu studenţii pe care-i detesta şi jignea, fără să realizeze că nu are sens să te pui cu derbedeii. Pentru inseminarea artificială a vacilor se lega bine un taur, era spălat bine pe membru şi excitat manual, iar în momentul ejaculării alţi doi potriveau la capătul organului un recipient sterilizat în care se conecta sperma pentru inseminare. Grupa care făcea recoltarea cu a doua asistentă a pus totul la cale, în momentul orgasmului, cineva a distras atenţia asistentei, iar cei doi au îndreptat penisul taurului care ejacula către ea, după care i-au dat drumul pretextând că l-au scăpat din neatenţie. Cum jetul avea peste un metru lungime, o presiune şi cantitate apreciabilă, rezultatul a fost spectaculos, asistenta a fost luată prin surprindere primind jetul în plină figură şi pe piept. Spre şansa lor, impactul a fost atât de neaşteptat şi puternic, încât cucoana nu şi-a dat seama că a fost ceva intenţionat, a plecat imediat să se spele, i s‑a dat apoi un halat etc. Tot zootehniştii aduceau din când în când cantităţi importante de carne provenite din accidentele de la locul în care făceau practică, e drept că uneori carnea era de cal, însă acest lucru nu avea vreo importanţă, eu mâncasem destulă carne de cal în timpul războiului, ştiam că cel mai potrivit este să prepari din ea chifteluţe. Dinu era un bun înotător, iar vara se specializase în pescuitul scoicilor din lacul Herăstrău pe care le desfăceam, le tăiam şi după o perioadă în care le ţineam în oţet să se înmoaie, le frigeam la tigaie.

            Între Gigel şi Florin se crease o tensiune din cauza faptului că acesta, referitor la Ingineria Mecanică a lui Florin îi striga tot timpul, "cazane, ligheane"! Dacă nu aş fi intervenit eu, care l-am menajat toată facultatea, chiar faţă de colegii de grupă, asupra cărora aveam o influenţă importantă, măsurile punitive ar fi fost drastice, dar Florin şi Bombonel au imaginat ceva mai blând. Gigel avea un obicei obscen, când erai în tramvai, apropiat de vreo tipă mai bine, îţi băga un deget în fund şi reacţia faţă de persoana din faţă era devastatoare şi jenantă, aceasta trezindu-se că primeşte în fund un impuls. L-au aşteptat cu răbdare şi situaţia s-a ivit la întoarcerea spre casă de la Cantina Buzeşti. Gigel era între Florin şi Bombonel, Florin îl înţeapă pe Gigel şi-i spune să-l ia pe Bombonel. De necaz că o luase, Gigel nu este atent că Bombonel schimbase la repezeală locul cu un domn şi-i bagă acestuia un deget cu răutate, tipul se întoarce alb la faţă de surprindere şi deabia articulează  ... vă rog, nu vă mai înghesuiţi, iar Gigel a îngheţat şi deabia acasă şi-a revenit din şocul emoţional suportat.

            Veneam într-o zi caniculară, de la un meci, într-un tramvai supraaglomerat, unde de abia te puteai mişca, dar nu cum voiai, ci după convulsiile mulţimii. Dintr-odată mă trezesc în braţe cu o frumuseţe de fată într-o rochiţă subţire, cu nişte ochi şi sâni suberbi care s-a întors către mine, fiindcă un tip cu o moacă ciudată o pipăia fără ruşine, chiar după ce s-a întors cu spatele la el. Sânii ei erau minunaţi şi din presiunea dintre noi nu numai că îi vedeam, dar mai mult îi simţeam. Eram îmbrăcat cu nişte pantaloni subţiri, o cămaşă cu mânecă scurtă, aşa că din lipitura noastră, m-am trezit cu o erecţie puternică. Iniţial am simţit o jenă, dar când ni s-au întâlnit privirile şi am văzut cum zâmbeşte semnificativ, emoţiile mi s‑au mărit, tremurând am strâns-o ca să mă simtă mai bine. Noroc că am coborât după vreo două staţii, dacă mai dura puţin ejaculam în pantaloni. Cum eram transpiraţi şi superexcitaţi, fără prea multă pierdere de timp, fata mi-a spus că stă prin apropiere, am mers la ea şi ne-am uşurat, dar din păcate primul contact a fost un dezastru, deoarece eram prea excitat şi am ejaculat imediat. Fata avea destulă experienţă, m-a întrebat câte prezervative am şi nemulţumită de răspuns, am fost expediat să cumpăr de la farmacia din colţ, iar ca să nu fac două drumuri, mi-a zis să iau o pâine şi parizer. Culmea este că a vrut să-mi dea bani, fiindcă eram student şi ea avea un serviciu bun, dar nu am primit. Dimineaţa la plecare, am întrebat-o de ce nu m-a dat afară, când aproape i-am ejaculat în mână, mi-a spus că s-a hotărât să mă reţină încă din tramvai, fiindcă i-a plăcut dimensiunea şi cum tremuram. Legătura cu ea nu a durat prea mult, după trei luni, logodnicul ei şi-a terminat stagiul militar şi cu toate că m-am trezit cu ea la club unde "serviciul" nu se putea refuza, am rugat-o politicos să nu mai vină, nu îmi plăcea să am relaţii cu încurcături. A mai venit o singură dată sub pretextul că ceea ce face cu mine nu îşi poate permite cu viitorul soţ, care consideră sexul oral un lucru pe care-l fac doar curvele, nu-şi putea imagina că ar putea să placă unei femei normale, impresionat de acest lucru am lăsat-o să-şi tripleze bucuria, despărţindu-ne prieteni.

            După un meci pe Stadionul 23 August, astăzi purtând numele Liei MANOLIU, pe care am cunoscut-o la lotul naţional de juniori şi ne-am revăzut în Politehnică, s-a iscat o ploaie din senin ; fiindcă promisesem, am trecut pe la mătuşa mea.. Când m-a văzut cum arătam, nu a crezut că a plouat pe stadion, bănuia că m-a prins unul şi m-a udat sau orice altceva, fiindcă ea locuia destul de aproape, lângă Foişorul de Foc şi acolo nici urmă de ploaie. Ca să nu răcesc, m-a trimis imediat la baie, unde m-am spălat şi am primit o cămaşă de la unchiul meu, cu toate că nu purtam aceeaşi măsură. Săptămâna următoare, când am trecut pe la ea (mâncam acolo în fiecare marţi şi vineri) şi mi‑a dat cămaşa, nu am recunoscut-o, fiind prea frumoasă, era apretată şi călcată impecabil. După o examinare atentă, la care a participat şi unchiul meu, amuzat de situaţie, am stabilit că este totuşi cămaşa mea. Minunea transformării o făcuse Anişoara, femeia care o ajuta la gospodărie pe mătuşa mea, venea de două ori pe săptămână şi în una din zile ne intersectam, aşa că am avut ocazia să-i mulţumesc. S-a oferit ca în situaţii deosebite, să aduc o cămaşă să mi-o facă cum o face pentru nepotul ei Gigi CRAMER. Aşa am aflat că era sora mamei lui Gigi, colegul meu de liceu, care urma Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, dar m-a rugat să nu spun nimic, să nu se jeneze băiatul că este întreţinut de o mătuşă care munceşte din greu. Dacă, după ani de zile, mătuşa mea nu mi-ar fi spus că Anişoara o duce foarte greu şi trecând pe la ea să o ajute, se plângea că nici Gigi, nici fratele lui mai mic, Gelu, inginer la Intreprinderea de Carotaj din Ploieşti, pe care l-am cunoscut personal şi îl apreciez, au uitat-o complet, nu menţionam acest lucru. Nici eu nu stau mai bine la acest capitol fiindcă de ani buni, cu toate că mătuşa mea o duce destul de greu, nu am mai trecut pe la ea, mai dau însă câte un telefon ca să mă scuz, iar ea săraca, se preface că mă iartă, cu toate că ce fac eu este inpardonabil, dar măcar recunosc că este unul din coşmarurile vieţii mele. Nu pot să întind o mână mătuşii care a ţinut la mine şi m-a ajutat fără zgârcenie, chiar cu mărinimie, m-a cununat, Ţuţu, soţul ei l-a botezat pe Alexandru. Ţin mult la ea, deoarece a contribuit direct la educaţia mea, m-a sprijinit când eram bolnav, iar lista faptelor ei bune este interminabilă. După vreo săptămână mi-a spus că nu s-a lăsat până nu a discutat cu cineva din zona aceea şi a primit confirmarea că a plouat. Prima dată când nu m-a crezut, a fost mai înainte, când avea locuinţa şi cabinetul de obstetrică-ginecologie pe strada Popa Petre şi m-a văzut ieşind pe uşa de la bloc cu una din pacientele ei care tocmai plecase. A telefonat la gazda mea după vreo oră şi nu m-a găsit, norocul meu că am venit imediat şi i-am răspuns la telefonul dat. Când am mai trecut pe la ea mi-a repetat ce-mi mai spusese, să nu mă încurc cu vreo pacientă de-a ei fiindcă unele au boli destul de complicate pe care s-ar putea să mi le transmită. Cum într-o doară am spus că folosesc prezervativ, a sărit ca arsă şi mi-a explicat că nu este suficient şi m-a pus să promit că o să evit orice contact cu clientele ei. A urmat apoi un instructaj amănunţit ca să se convingă că eram perfect documentat în materie de protecţie. Mătuşa mea avea clientelă din lumea bună a Bucureştiului, printre ele soţia marelui actor George VRACA, pe care a asistat-o la naştere, dar asta nu însemna că unele nu erau curve, se deosebeau de prostituate numai prin faptul că nu luau bani şi o făceau de plăcere. Îmi aduc aminte că mi-a spus, ca să mă convingă, că una din ele i-a mărturisit că i-a fost ruşine o singură dată de bărbatul ei, când a prins-o în pat chiar cu fratele lui şi a plecat înmărmurit. În timpul studenţiei am traversat perioade când una venea alta pleca şi deabia făceam faţă, dar şi altele când nu făceam sex câteva săptămâni, era suficient să pun capul pe pernă, să aţipesc, ca să am un vis erotic şi să ejaculez. Nu îndrăzneam în acele perioade să moţăi cu pantalonii pe mine nici după masa, fiindcă nu aveam decât două perechi şi se spălau foarte greu. Într-o astfel de perioadă, la o înghesuială în tramvai, aveam în faţa mea o tipă perversă, cu nişte fese superbe, care efectiv m-a provocat prin mişcări lascive şi a trebuit să cobor pentru a continua drumul pe jos, fiindcă juisasem, dar de plăcut, mi-a plăcut.

            Continuând serialul cu tramvaiele relatez fixul unui student la medicină, coleg cu Valerică PÂRVAN, care a purtat mult timp în buzunar un ceas deşteptător, până când cineva l-a întrebat cât este ceasul, l-a scos, s-a uitat la el, a răspuns, după care nu l-a mai purtat. Eram într-un tramvai aglomerat şi am fost martor la o secvenţă demenţială în care un beţiv a vomat în decolteul unei doamne superbe, care în momentul când şi-a dat seama ce a păţit, a leşinat, fiind scoasă din tramvai. Eu nu am putut să o ajut cu nimic, la mirosul de vomă sau de fecale, efectiv mă blochez şi mi se face rău, aşa că am respirat adânc şi m-am dus aproape de un geam deschis. După 1996, când mama şi-a fracturat colul femural stând la pat luni bune, iar ulterior cu toate că se deplasa prin casă cu un dispozitiv ajutător, mai făcea pe ea, eram într-o situaţie grea. Cu toate că aveam o mască pe care o îmbibam cu ceva puternic mirositor, după ce reuşeam să fac o parte din treabă, mă duceam în dormitor unde stăteam în pat, practic leşinat şi după multe minute, reluam treaba în atmosfera poluată şi iarăşi mi se făcea rău. Cât despre ficatul meu în acea perioadă, era la pământ, noroc că Ica soţia mea, intuind pericolul, m-a sprijinit în acele momente grele, preluând destul de des aceste lucruri scârboase, dar nici ei nu îi era uşor, săraca, deoarece odată am surprins-o cum după scârba aia, a tras o duşcă de vodcă să se refacă. Îmi amintesc cum, fiind convocat de unul din miniştri chimiei, undeva în Bucureşti, în momentul când am ajuns acolo m-a trăznit un miros insuportabil ; după ce am deschis uşa microbutzului, am închis-o imediat, spunând şoferului că plecăm de acolo. Am mers la o întreprindere apropiată, tot a chimiei, de unde am telefonat ministrului şi i-am povestit toată tărăşenia. Săracul nea Ionică TUDOSE, din dragostea pe care mi-o purta, a mutat şedinţa acolo unde eram eu, dar că să se răcorească mi-a tras nişte înjurături amicale, spre surprinderea celor peste 10 persoane care se mirau cum pentru un ingineraş din Ploieşti, ministrul mutase şedinţa. După încheiere, chiar dânsul mi-a mărturisit că îi era destul de scârbă, s-a bucurat că a avut un motiv să schimbe locul ăla împuţit. Mergând odată cu tramvaiul prin piaţa Sfântul Gheorghe am văzut, din mers, o femeie care spăla un geam la etajul doi, din ramă s-a desprins sticla care a planat într-un balans nostim şi s-a spart în capul unui individ care a rămas jos lat, fără să ştiu urmările reale.

            Departe de mine gândul să afirm că membrii clubului aveau soluţii infailibile pentru relaţiile cu femeile. Isoria este plină de eşecuri mici sau usturătoare, de lăsarea cu buza umflată sau de căsătorii reuşite ori falimentare, în plus trebuie ţinut cont de numeroasele eşecuri, nemărturisite din ruşinea de a nu deveni obiect de haz. Într-o zi, am plecat pe teren singur pe o vreme care stătea să plouă şi cum experienţa meteorologică era mult mai bună decât cea în abordarea femeilor, chiar a început să plouă. Sub un pom am agăţat două tipe bine şi le-am propus, ca de obicei, să vină la mine acasă că stau aproape. M‑au întrebat unde locuiesc, după care s-au sfătuit în şoaptă şi au acceptat. De data asta eram mai dotat şi le-am luat pe ambele sub umbrelă, una ţinea umbrela, iar eu le lusem de mijloc încântat de succes, cu gândul pe care să o aleg şi cu cine să împart prada. Când am ajuns în staţia de metrou de la Arcul de Triumf, fetele au spus să mai stăm puţin sub un pom, poate se opreşte ploaia. La un moment, dat când a venit troleul, fetele s-au urcat în el şi prin geam mi-au făcut un semn cu patru mâini strânse care se mişcau în dreapta şi în stânga. Am înghiţit găluşca şi cum aveam de predat un referat, l-am făcut cu mare grijă şi am luat nota zece pe el ... amară notă. La baza tuturor acţiunilor noastre, stătea teoria sacrificiului, dacă erau în acţiune două perechi, iar unul reuşea ceva, celălalt chiar dacă nu reuşea nimic, trebuia să facă tot posibilul să-şi blocheze partenera să nu plece şi să o angreneze cumva pe cealaltă la plecare. Toată strategia era de fapt bine pusă la punct, de la aruncatul cu pietricele în geam, la bilete de o anumită formă lăsate pe uşă şi multe altele. Într-o seară pleacă Stelică cu Fănel, agaţă două tipe în parc şi se aşează pe iarbă, la o distanţă apreciabilă. Stelică, reuşeşte după un timp să-i scoată chiloţii fetei şi aceasta tocmai începuse să-l descheie la pataloni când Fănel, care nu reuşea să facă nimic se adresează cu textul:

- Voi ce mai faceţi copii ? Din acea clipă totul a picat baltă, fetele au plecat şi băieţii au venit acasă cu dureri acerbe de testicole, certându-se.

            Intr-o seară, mă plimbam cu Stelică pe o vreme minunată, când vedem două fete singure stând pe o bancă. Cerem permisiunea să ne aşezăm, după care urmează prezentările şi din vorbă în vorbă aflăm că lucrau la tipografie, urmau să intre la schimb, dar dacă vrem, ne întâlnim peste două zile la nouă şi jumătate. Ce să-i faci, le‑am condus pe fete la Casa Scânteii şi am venit acasă mulţumiţi de perspectivă, fiindcă fetele erau superbe. Peste două zile când au venit fetele mai, mai să ni se taie răsuflarea, aşa de frumos erau dezbrăcate, ce bine arătau! Mi s-a părut ciudat că una din ele m-a luat de mână, nu perechea mea din prima seară, dar dorinţa clientului este lege şi mi-a spus că ştie un loc retras la intrarea în parc. Când am mers acolo am plesnit de invidie, fiindcă noi ne consideram specialiştii parcului, dar masa aia de piatră între boschete nu o ştiam, cu toate că nu era departe de intrarea în parc dinspre Casa Scânteii. Fata era îmbrăcată numai într-o rochie destul de subţire şi m-am apropiat de ea cu înfrigurare. Am pus pe masă bluza mea şi am aşezat-o pe ea. Ca să nu-şi strice rochia, a ridicat-o în sus lăsând la vedere nişte picioare superbe … venise pregătită, pentru că nu avea chiloţi pe ea. Nu m-am grăbit deloc, fata avea nişte pulpe minunate cu o piele pe care o visez şi astăzi, nişte buze moi şi voluptoase, aşa că nu m-am grăbit să o pângăresc repede, făceam o pregătire care‑mi producea o dulce bucurie. Am sărutat-o pe pulpe, după urechi, iar cu degetele am început să o excit şi spre marea mea satisfacţie spunea că e bine, bine de tot. În plin extaz, sunt întrerupt de Stelică cu prietena lui, care dau buzna peste noi şi ne anunţă cu entuziasm că au hotărât să mergem la noi acasă. La venirea invadatorilor, fata s-a dat jos de pe masă, şi-a tras rochia la loc, evident enervată. Erau încălcate toate principiile, fiindcă stabilisem că în situaţia în care eşti pe cale să i-o tragi, o faci şi apoi te duci acasă. Am plecat acasă, dar încă de pe drum se vedea că fata era tulburată, nu numai că se răcise nerăspunzând strângerilor mele de mână, dar probabil de jenă că fusese surprinsă într-o situaţie compromiţătoare, se blocase. La poartă am avut surpriza să constatăm că fata mea nu mai era de acord, a convins-o pe cealaltă, aşa că au plecat şi totul s-a dus de râpă. Eu m-am supărat foc şi l-am lăsat pe Stelică să le conducă la tramvai, iar când s-a întors acasă a fost judecat de băieţi că i-am plăns de milă, dar plasa o luasem şi ce frumoasă era fata mea!

Fănel a păţit un lucru deosebit pe care l-a povestit, spre hazul nostru. A venit jos în camera veterinarilor cu o individă cu care a făcut vreo trei reprize de sex, după care s-a relaxat, a fost să se spele, iar la întoarcere individa a început să pună mâna pe organul cu care mai dorea o repriză şi la obiecţia lui, care vrea să mai respire puţin, tipa s-a întors cu spatele la el, a tras o aghioasă care mirosea aşa de tare că a trebuit să deschidă uşa ca să aerisească mica încăperea.

Se pregătea de ploaie şi conform obiceiului Stelică pleacă la agăţat lăsându-mă să lucrez la un referat. Dacă auzeam zgomot de pietricele în geam trebuia să plec urgent în altă cameră şi faptul că închideam lumina reprezenta semnalul de undă verde pentru cel de afară, care putea să intre nestingherit cu "victima". Destul de în scurt, Stelică se întoarce bosumflat şi destul de mototolit, dar evident cu coada între picioare. Luat de val deoarece picura, Stelică nu se uită prea bine şi adresează la două fete obişnuitul slogan:

-          Fetelor, nu vreţi să veniţi la mine că stau aproape ?

Una dintre ele se uită lung la el şi-i spune :

-          Nu ţi-e ruşine Stelică, aşa acostezi tu fetele la şosea ?

Era o verişoară a lui, cu care nu se văzuse de mult timp iar "omul" a conchis … am dat-o în bară, Gogule!

            Eram cu Florin BROZICI şi nu ştiu ce ne-a venit să intrăm la cinematograful Timpuri Noi unde rulau documentare. La ieşire, toată lumea rămăsese în hol, fiindcă ploua torenţial şi nimeni nu îndrăznea să iasă. În centrul atenţiei erau două brunete superbe, care răspundeau la toate glumele lansate de diverşi tipi, între care se remarcau trei piloţi. Am făcut şi eu o remarcă la un moment dat, dar era mai mult un compliment la adresa curajului fetelor. Când ploaia s-a oprit puţin, m-am înţeles din ochi cu Florin, ne-am apropiat de ele, le-am luat de mână spunându-le să mergem. Acţiunea a fost pe cât de neaşteptată pe atât de plină de succes şi am plecat cu ele în aplauzele şi fluierăturile asistenţei. Ne-am dus la o cofetărie, unde tot ce am putut obţine a fost o întâlnire pentru mine a doua zi. Acasă le-am povestit la băieţi şi s-a pariat că tipa nu o să vină, aşa că am pornit la întâlnire cinci inşi, dar în apropiere de locul stabilit ne-am despărţit. După o scurtă aşteptare fata a venit şi am plecat cu ea, lăsându-i cu gura căscată pe spectatori. Acasă lucrurile au decurs natural, un lichior, sărutări, pipăit, dezbrăcat lent, fără vreun motiv de îngrijorare. În sinea mea eram încântat şi mă gândeam: uite domnule, fată de Bucureşti, fără mofturi, fără aprecieri sau promisiui, direct la obiect. Eu m-am dezbrăcat complet şi ea era doar în chiloţi când mi-a mărturisit că nu vrea să o facă, nu are nimic cu mine, dar acum nu se poate şi mă roagă să o înţeleg, poate altădată ... Eram destul de versat în problema înţelegerii femeilor, fiind convins că mare lucru nu mai era de făcut şi cum niciodată nu am forţat peste măsură o femeie să facă sex cu mine, am renunţat. Fata mi-a spus că pentru modul elegant în care am tratat-o, vrea să se revanşeze, nu mă poate lăsa aşa, s-a dezbrăcat a luat obiectul în mână cu plăcere, l-a privit cu jind, apoi, pe la spate, m-a terminat prin frecare între pulpe într-o manieră pe care nu o mai practicasem până atunci, după care s-a spălat, s-a îmbrăcat şi am condus-o în oraş. Cum pariul cu băieţii a fost pe faptul dacă vine sau nu, l-am câştigat, iar eu m-am ales cu un eşec şi o experienţă inedită.

            Odată, în timp ce partenera mea se îmbrăca, a început să plângă arătându-mi că şi-a pierdut unul din cerceii de aur pe care-i avea de la bunica ei. După ce am răscolit tot patul şi casa fără să-l găsim, am ajuns la concluzia că l-am pierdut pe banca de la şosea unde o zmotocisem bine de tot. Fiind extrem de temperamentală, îmi spusese să facem ceva că nu mai poate ; am mers la măsuţa tipografelor unde i-am făcut-o, după care am luat-o acasă. Singura şansă era să căutăm ziua în jurul băncii cu pricina, dar ea nu putea, fiindcă trebuia să se ducă la serviciu. Eu eram în practică la Radio Popular şi puteam să mă descurc, aşa că i-am promis că o să caut cercelul. De bucurie şi ca să mă încurajeze s-a dezbrăcat şi am mai tras o repriză bună, după care a plecat lăsându-mi numărul de telefon de la serviciu. Conştiincios, cum sunt de fel, poate ca urmare a educaţiei primite de la guvernante şi şcoala catolică, m-am sculat cu noaptea în cap, am îmbucat ceva şi am plecat la locul cu pricina. Pe bancă stăteau două putori foarte dispuse, care râdeau provocator. Am trecut pe lângă ele de vreo două ori privind pe furiş pe lângă bancă, dar nici urmă de cercel, până când una din ele m-a întrebat dacă caut ceva. M-am aşezat pe bancă între ele şi le-am mărturisit absolut totul în speranţa că o să mă ajute, iar una din ele a zis că trebuie să o ajutăm, fiindcă a fost fată bună. Am căutat vreo jumătate de oră după care eu le-am spus că renunţ, pierdusem orice speranţă, însă fetele au zis să nu ne lăsăm şi dacă nu-l găsim mergem şi-l mai căutăm acasă. După un timp, una din ele a găsit cercelul şi de bucurie a început să strige că mergem să îl căutăm şi acasă. Acasă nu mai era nimeni, aşa că în loc să împart prada cu cineva, m-a devorat prada pe mine, ce mi-au făcut şi în câte feluri nu o să uit toată viaţa. Când, efectiv fără vlagă, am încercat să le spun că nu mai am prezervative, au răspuns în cor ... avem noi! Iar când de atâta efort membrul s-a umflat îngrijorător, fetele au avut soluţie şi pentru asta, punându-mă să-l ţin într-un lighean cu apă rece şi apoi într-un prosop ud. După o jumătate de oră îşi revenise şi a fost pus la probe, fiind funcţional. Disperat că nu mai venise nimeni le-am condus la tramvai, dar spre deosebire de unele din fetele care plecau după tratament mergând ca raţele, de data asta eu eram cel care mergea ca un răţoi. Peste câteva zile când m-am întâlnit la Arcul de Triumf cu proprietara cercelului, mi-a mulţumit în fugă, s-a scuzat că este cu şeful ei care şi-a trimis la mare nevasta cu copii şi trebuie să-l raşcheteze. Uimit atât de situaţie cât şi de exprimare, i-am urat succes, iar ea m-a sărutat părinteşte pe obraz spunându-mi să nu o ocolesc.

            Angela a fost prietena lui MARIN Marcel, un amic, fotbalist la Petrolul şi Ştiinţa Craiova, după care a fost căsătorită cu un alt coleg de sport Gică MANTA, aşa că eram extrem de apropiat de ea, mai ales că într-o noapte dormiseră pe jos la mine în cameră, Gică cu ea şi Neli IONESCU cu Ani. După un timp, a divorţat de Gică şi am reîntâlnit-o prin Bucureşti. M-a invitat la ea, stătea într-un apartament superb, am discutat fel de fel de lucruri ca între vechi cunoştiinţe, fără vreo intenţie de mai mult. Eram într-o perioadă în care lucram forte mult, din vorbă în vorbă, i-am relatat adevărul şi la plecare mi-a spus că dacă am nevoie de o relaţie rapidă, fără probleme, să-i dau un telefon, are destule prietene care ar dori o relaţie fără obligaţii,  cu o persoană atractivă, serioasă, dar care să le satisfacă. Încântat de ofertă, dar mai ales de încrederea pe care o prezentam, i-am telefonat peste vreo 3 zile şi am stabilit o întâlnire la ea acasă. M-am prezentat cu un buchet de flori, aranjat, bărbierit, cu buzunarele doldora de prezervative şi am găsit la ea o femeie plăcută, bine îmbrăcată, stilată şi sexy. După ce a luat florile, Angela ne-a expediat rapid spunând că aşteaptă pe cineva şi am plecat separat, la o distanţă de câţiva metri, fiindcă aparent nu eram împreună, nu ne cunoşteam, aşa separaţi am luat tramvaiul şi deabia în curte am luat-o de braţ. Am intrat în cameră, am servit-o cu ceva şi în timp ce o contemplam cu plăcere, deoarece era un exemplar reuşit, m-a întrebat ce vreau de la ea. Cunoscând-o pe prietena ei am fost extrem de clar spunându-i că vreau să o regulez la care ea ca să mă surprindă a replicat cu:  - Ce mai aştepţi!. La a treia încercare s-a descătuşat total cu o serie de câteva orgasme succesive, după care a avut un acces de plâns spunându-mi ce rău îi pare că nu m-a cunoscut mai devreme, fiindcă peste câteva zile pleacă definitiv la Paris. Pe vremea aia nu eram eu prea sensibil la lucrurile astea, în fond eram sătul de minciunile mele, dar m-am purtat totuşi tandru cu ea, deoarece era deosebit de frumoasă şi nu i-am refuzat încă o repriză. După vreo trei zile a sunat Angela şi m-a întrebat ce i-am făcut tipei că neapărat vrea să stea o noapte cu mine în următoarele zile şi nu am avut motive să o refuz, mai ales că mi-am făcut o presă la Angela, care mi-a plasat după aceea nişte frigide notorii, aşa că am cam rărit-o cu chestiile astea, fiindcă nici nu voia să le plasez la alţi băieţi, dorea serviciul personal şi individual.

            Cu băutura nu le prea aveam şi îmi revin în minte puţine secvenţe de acest gen, Florin TORJESCU s-a îmbătat la un ceai dat de Nadia POPESCU şi am plecat rapid ca să nu se prindă nimeni. Ducerea lui acasă împreună cu Stelică a fost o poveste nostimă, fiindcă omul voia să se întoarcă la Nadia şi-l înjura pe Gheorghe logodnicul ei. În tramvai spectacolul a fost hazliu, dar în nici un caz de prost gust, fiindcă Florin era simpatic, nu vulgar. Din Piaţa Domenii, Florin nu mai voia să vină acasă, spunând să-l duc eu cu Stelică în braţe. Cu toate încercările noastre nu am reuşit, iar băiatul spunea că dacă nu îl luăm pe sus, doarme acolo. Am încercat să plec cu Stelică şi l-am lăsat singur, dar Florin habar nu avea, a început să cânte şi să îl înjure pe Gheorghe. L-am convins cu mare dificultate şi l-am dus acasă unde s-a culcat imediat, iar dimineaţa îşi amintea vag de evenimentele din ajun. Stelică s-a imbătat de vreo două ori, însă se manifesta destul de paşnic, îl culcam şi gata. Gigel s-a îmbătat înaintea unui examen cu Edmond NICOLAU şi cum îl învăţasem toate biletele, m-am alarmat când am văzut că profesorul compune altele chiar în timpul examenului şi cu greu l-am adus de la cămin să dea examen de dimineaţă ca să prindă un bilet vechi. A prins bilet vechi şi cu toată buna dispoziţie manifestată în timpul examenului, profesorul nu s-a prins că e aburit şi l-a trecut. Într-o seară, ne trezim cu Dinu ANDREOIU care-l aduce pe Miţi NEDELCU, fratele lui Florin TORJESCU, înfiat de un frate al doamnei TORJESCU ca să i se piardă originea socială proastă, datorată faptului că domnul TORJESCU fusese legionar cu lungi state de puşcărie. Miţi era beat turtă şi cărase de la şosea o bucată de asfalt imensă, pe care în mod normal nu ar fi putut să o ducă, numai în starea asta de graţie a avut puterea supraomenească să o facă. Asfaltul a stat mult timp la poartă şi când a fost scos din curte a fost nevoie de doi băieţi, fiind foarte greu. Cum ştiam că Dinu îl mai plimbase pe Miţi cu o conservă legată de curea cu câtva timp înainte, acesta nu a fost primit prea bine, băieţii ţineau la Miţi şi au considerat gestul lui Dinu inacceptabil, aproape că a fost dat afară şi a fost ultima dată când a venit la noi care ne consideram o familie, în cadrul cărei nu existau gesturi prin care să fie cineva jignit sau expus într-o situaţie degradantă în public.

            În primii ani, Miţi era un specialist al examenelor de admitere, fiindcă a dat de patru ori şi a reuşit de tot atâtea ori, după cum spunea Stelică. Cert este că în primele trei încercări nu a apucat să promoveze primul an, din cauza că era exmatriculat pentru absenţe, nepromovarea examenelor primei sesiuni sau odată, pentru că a pus ouă clocite între îmbrăcămintea de pernă şi perna unui vietnamez. Exmatricularea în caz de nepromovare a majorităţii examenelor primei sesiuni era o metodă barbară şi fără prea multă logică, deoarece unii copii se adaptau mai greu la şocul predării şi susţinerii unui examen în învăţământul superior. Gigel a avut o prietenă, care din cauză că a fost exmatriculată pentru că a picat trei examene din cinci în prima sesiune s‑a sinucis … bietul copil!

            Flori era ajutat de un conferenţiar de matematică, domnul FLONDOR, prieten cu tatăl lui, care îi recomanda elevi pentru meditaţii ca să câştige şi el un ban, deoarece ai lui acasă o duceau, ca şi ai mei, foarte greu. Făceam parte dintr-o clasă socială care, în viziunea regimului comunist trebuia lichidată. Când Stelică a venit cu o damă la noi în cameră, cu toate că era cu un puşti la meditaţie, l-am rugat pe Flori să mă lase să fac un referat la birou, fiindcă ei lucrau la masă. Cu această ocazie am constatat că lecţiile pe care acesta le ţinea erau plăcute şi cu un conţinut ridicat valoric, Flori avea har, iar acest lucru s‑a văzut în cursul vieţii, când practic a câştigat mai mult din meditaţii decât de la serviciu şi în plus şi-a creat relaţii cu persoane suspuse ale căror odrasle le pregătise pentru liceu sau examene de admitere.

            Defectul nostru major era jocul de cărţi, care chiar dacă nu era practicat frecvent, când se juca, dura uneori două zile şi două nopţi, timp în care se strângea un morman de chiştoace, mâncam puţin şi consumam o mare cantitate de energie nervoasă. La el participau 6-7 dintre noi, fiindcă din când în când unii părăseau jocul şi se retrăgeau în camera mică unde se odihneau pentru a putea relua jocul cu răutate. Erau momente când, doborâţi de oboseală făceam o pauză pentru odihnă şi fiecare se culca unde apuca, dar asta se întâmpla destul de rar. Mai înveteraţi erau cei din anturajul lui Florin BROZICI, dar nici ei nu jucau pe sume prea mari, cel mai mult conta plăcerea jocului în sine, indiferent că era poker sau licitaţie. Licitaţia avea un lider de necontestat în Dinu Gheorghiu zis Muncitoru, student medicinist din Câmpina care era imbatabil la acest joc. Pentru cine are idee de acest joc, afirm că l-am văzut "intând" foarte rar, odată a ratat jocul spunând 66 după ce a împărţit cărţile, fără să se uite la ele. Imediat după asta s-a ridicat de la masă şi s-a dus să se culce pretextând că este obosit. Dinu un tip cu o memorie de excepţie, avea tradiţie de jucător din familie, tatăl lui a plecat cu un prieten la Cazinoul din Sinaia, unde la sfârşit, fiindcă îi mai rămăseseră bani şi era afumat bine, i-a pus pe toţi pe o combinaţie unde i-a lăsat vreo trei tururi la rând ajungând la un câştig important. În sală se făcuse linişte şi crupierul l-a întrebat dacă ridică jetoanele sau continuă jocul, la care el a răspuns senin că îi lasă. După ce a câştigat din nou, crupierul a întrebat iarăşi, dar nu a mai apucat să primească un răspuns, fiindcă prietenul lui, mai treaz, l-a pocnit punându-l la pământ. A intervenit poliţia, au fost arestaţi, însă câştigul a fost depus la caserie şi a doua zi, la ridicarea sumei, a fost luată şi doamna, soţia înrăitului jucător, iar aceasta a depus-o imediat la un antreprenor care le-a făcut o casă superbă. Jocul avea un ritual aparte, cei care nu mai aveau bani nu primeau împrumuturi de la câştigători, însă se ofereau sume importante pentru cumpărarea de alimente, ţigări sau pentru a plimba prin curte pancarde în care se scria de exemplu: "Sunt un dobitoc şi joc licitaţie fără să cunosc regulile elementare ale acestui joc nobil". Împrumuturile se făceau numai după terminarea jocului pentru bani de tramvai, de ţigări etc. Se considera că nu mai avem ţigări, deabia după ce unul din cei pedepsiţi selecta chiştoacele dintr-o cutie metalică pentru masca de gaze şi acestea erau refumate. De multe ori, eram sculat în toiul nopţii, ca să mi se spună că Stelică pierde masiv şi mă aşezam pentru un timp în locul lui, mai recuperam câte ceva, după care îl lăsam să joace în continuare, fiindcă se odihnise şi relaxase. Jos, zootehniştii aveau secţie separată, unde se juca numai poker în spălător, dar cu intensitate redusă. Într-o seară mă odihneam, fiindcă venisem de la nişte munci grele la nevasta rapidistului, care mă subsese la propriu şi la figurat, dar mă scoală Dinu şi Stelică să facem un poker în trei, sub ameninţarea că toarnă apă pe mine. Cu ameninţări de genul ăsta nu era de glumit, aşa că am acceptat să joc, dar i-am pus pe ei să stea la marginea patului, iar eu stăteam culcat. La prima mână mă trezesc cu o quintă royală servită, dar după ce mă declar servit, Stelică începe să facă haz că am greşit cacealmaua, fiindcă servit este el. Dinu ia două cărţi şi se plusează nebuneşte, unul avea culoare iar altul un ful major. La vederea cărţilor li s-a făcut rău, pierduseră o sumă mare, aşa că am profitat de ocazie şi le-am spus că le fac o reducere de 75% dacă dispar în cinci minute, cum suma era importantă, băieţii efectiv s-au evaporat şi m-am culcat liniştit. La ştrandul Herăstrău l-am găsit pe colegul de liceu Jean Claude RĂDULESCU, jucând cu nişte şmecheri care-l cam păcăleau, m-am uitat mult timp de pe margine, fără să le dau impresia că îi urmăresc, am filmat toate manevrele, după care l-am salutat pe Jean, iar când el a plecat vreo oră cu o tipă să se uşureze, m-a lăsat în locul lui. Este drept că am avut mare baftă, însă i-am ligugit pe băieţi şi conform unor regului nescrise, din banii de pe masă Jean mi-a dat o bună parte. La plecare, unul dintre ei, care pierduse cel mai mult, a insistat să joace neapărat cu mine şi nu a renunţat nici când i-am spus că am ceva urgent acasă după care pot să joc, însă nu este fair să vină la noi unde este un necunoscut şi nu are vreo şansă. Tipul era bolnav după cărţi şi a venit cu mine acasă, am rezolvat urgenţa, era vorba de nişte indicaţii la un desen pentru proiectul de diplomă pe care mi-l făcea Fănel. Am jucat în trei cu Stelică, băiatul era masochist, pierdea în neştire şi din sfert în sfert de oră îi spuneam să renunţe, dar refuza. Când a pierdut toţi banii a încercat să ne vândă un ceas şi atunci i-am înapoiat o mică sumă şi l-am scos din casă, conducându-l la tramvai, ca să fiu sigur că nu se mai întoarce. M-am mai întâlnit cu el la ştrand şi mereu mi-a propus să jucăm în orice condiţii, însă cum nu mi-a plăcut să am relaţii cu maniacii, l-am evitat. Mai jucam table, în special vara pe balcon unde adia un vânt plăcut şi era o atmosferă idilică de ţară, întreruptă de zgomotul rostogolirii zarurilor sau de expresia frecventă "gherlă", cei mai pasionaţi erau Stelică şi Dinu.

            Noroc că relaţia mea cu Jean Claude a fost accidentală, el s-a angrenat cu o echipă care lichida noaptea miliţieni şi a fost condamnat la moarte. La cutremurul din 1977 a trăit o altă dramă de gradul zero, când a pierdut soţia şi copii, după care, ca să uite marasmul, a fost cumpărat de o rudă a mamei lui din Franţa. După 1989 a trecut pe la Ploieşti şi ne-am întâlnit, eu cu soţia, cu care fusese coleg la Şcoala de Conductori Arhitecţi din Bucureşti, iar el cu o franţuzoaică mult mai tânăra şi simpluţă, cu care trăia la Paris, unde lucra ca proiectant. Franţuzoaica era extrem de mirată că atât eu cât şi Ica vorbeam acceptabil franceza ; nu îi venea să creadă că mai vorbim engleza, germana şi rusa, ce mult a trebuit să coboare ştacheta Jean Claude, faţă de tradiţia familiei din care provenea. Arăta ca un burghez din romane, mic, gras, cu o chelie avansată, dar plăcut, cu o figură zâmbitoare şi tinerească, fără să trădeze absolut nimic din trăirea unei vieţi atât de zbuciumate, plină de drame de gradul zero. După ani buni, am aflat de la prietenul meu, Bujor Nedelcovici că a descoperit numele lui Jean printre turnătorii. Când i-a spus direct s-a scuzat penibil, motivând acest pact făcut cu securitatea prin dorinţa de aşi salva viaţa.

            Într-o seară, vine Florin TORJESCU cu două studente la fără frecvenţă şi mă roagă să stau noaptea cu una, fiindcă altfel a lui nu vrea să rămână singură. Am dansat puţin la Florin în cameră, tipa lui a sărit grămadă pe el, iar a mea s-a lipit bine de mine, fără să se jeneze nici un pic că se freacă de un penis în erecţie, aşa că trăgând o speranţă am invitat-o la mine în cameră unde şi-a scos rochia ca să nu o mototolească şi a rămas în furou. M-am apropiat de ea am mângâiat-o, ne-am sărutat şi deodată a avut o revelaţie spunându-mi că îi pare rău că nu poate să aibe o relaţie cu un bărbat reuşit ca mine, dar este căsătorită cu un preot şi nu poate să facă asta. Din clipa aceea m-am blocat şi singura întrebare pe care i-am pus-o a fost de ce a urmat totuşi o procedură care conducea spre lucrul acesta, la care nu a răspuns foarte clar, printre altele mi-a mărturisit că mă place mult şi poate de asta. Tot ce am făcut a fost o discuţie foarte amicală prelungită şi ne-am culcat într-un pat mic în care ne simţeam unul pe altul, cu greu am adormit, dar cu gândul că-l ajut pe Florin. În altă sesiune, prietena lui Florin a venit din nou cu o colegă, dar de data asta eram prevenit, imediat după ce ne-am cunoscut le-am povestit ce păţisem cu preoteasa şi i-am spus tipei că vreau să ştiu de la început dacă mergem să ne regulăm sau să stăm de vorbă, la care ea a pus mâna pe mine, m-a pipăit ca o expertă după care a zis că ea nu e proastă ca preoteasa.

            Într-o seară aud muzică în parc şi constat că pe o estradă era un concurs de amatori la care se produceau fel de fel de solişti. Mă aşez pe o bancă cu gândul să fumez o ţigară, să mă relaxez, nu aveam chef de nimic, important în clipa aceea era să pierd vremea, o tempora! Pe estradă se urcă o individă cu faţă plăcută, dar cam plinuţă, care a avut mare succes, fiind bisată de mai multe ori. La plecare trec pe lângă un grup de admiratori cu ea în mijloc şi când ne-am încrucişat privirile, am întrebat-o prin semne dacă mâine la 7 nu trece pe acolo, mi-a făcut semn tot cu mâna că s-ar putea. A doua zi am găsit‑o pe o bancă, cu toate că era cu 5 minute mai devreme şi m-am aşezat lângă ea încercând să legăm o conversaţie. Chiar la prima impresie mi-am dat seama că avea un gabarit depăşit, dar când s-a ridicat să plecăm am crezut că o să pice tot cerul pe mine, nu era mare, era imensă. Tot penibilul de pe lume era prăbuşit pe mine, am îngânat vreo două vorbe, nu ştiu ce am mai putut să spun, dar sunt sigur că am fost delicat, fiindcă nimeni nu avea vreo vină şi am plecat, am plecat, am plecat. Mult timp nu mi-am putut reveni din blocajul psihic în care intrasem.

            Aplicând schema cu ploaia, aduc acasă o tinerică simpatică foc, îi turuia gura de-ţi era mai mare dragul, despre vrute şi nevrute. Fără să băgăm de seamă ne trezim în chiloţi şi îmbrăţişaţi, în timp ce-i lingeam sfârcurile, care erau bine dezvoltate, cade ca din cer o întrebare fără sens pentru mine:

- Ce-i cu cartea lui Tudor TĂNĂSESCU ?

- Nimic, sunt student la Electronică

- În ce an ?

- Patru.

            - Nu pot mă regulez cu tine, eşti coleg cu vărul meu şi o să mă spui .... etc., etc.

            Ce poţi să mai faci în faţa unei atitudini aşa de hotărâte, m-am spălat cu puţină apă rece pe testicole, am aşteptat să se liniştească ploaia şi am condus-o nu mai ştiu unde ... ce mult l-am urât în seara aceea pe profesorul Tudor TĂNĂSESCU, pentru care am un mare respect, căruia îi datorez multe lucruri pozitive din cariera mea de inginer şi cercetător.

            Costel a adus un geolog mare afemeiat, despre care nu ştiam mare lucru, decât că se făcuseră cu el câteva acţiuni bombă. Într-o zi îl văd la braţ cu una care ne frecventa şi lua pe câte unul dintre noi la ea acasă, spunând că soţul ei lucrează mult în deplasare. Mă gândeam de unde dracu a reuşit să o agaţe, el lucra cu tipe cu o clasă mai sus. În timp ce mă apropii de ei, parcă simţind ceva, tipul nici nu-mi spune salut sau altceva şi mi-o prezintă pe soţia lui, m-am pierdut, am bâlbâit ceva după care am plecat, aşa că fiecare în parte, după ce ne-am revăzut, mi-a reproşat că era gata gata să-l dau de gol. Oricum nu le-am spus nimic şi după mulţi ani, pe când făceam cumpărături la magazinul alimentar de la Arcul de Triumf, i-am văzut plimbând doi copii superbi, dar am preferat să mă fac că nu-i cunosc. Tot Costel mi-a pasat o tipă foarte frumoasă, specialitatea lui, care după un orgasm sănătos a început să plângă spunând că este divorţată, fiindcă bărbatul ei, la câteva zile după căsătorie, a început să aducă prieteni de-ai lui acasă, cu care organiza orgii între ei şi cu ea, pe care o făceau poştă, o serveau în fund, după care se serveau şi ei între ei, biata de ea, îl iubise tare mult şi chiar spera că dacă ar promite că se lasă de hetero poate l-ar ierta. Păcat de ea, era tare frumoasă, apetisantă, cu un temperament vulcanic cum rar am întâlnit. Cum te apropiai de ea începea să tremure şi actul sexual era superb, deoarece era o avalanşă de orgasme însoţite de comentarii în surdină care te excitau teribil.

            Într-o seară, când vin acasă găsesc la mine în pat o tipă atrăgătoare, îmbrăcată numai într-un maieu al meu, care mi se adresează pe nume într-un mod extrem de familiar. Iau o atitudine destul de rezervată, fiindcă mă temeam de cine ştie ce şotie care mi se pregătea, dar din camera alăturată vine Stelică în nişte izmene  scurte şi caraghioase. Îmi povesteşte că au agăţat două fete cu care au venit acasă, după ce au discutat şi au trecut în camere separate, Dinu se pare că a luat-o prea tare pe tipă care a strigat după Stelică şi prietena ei din camera alăturată, spunând că nu vrea să se reguleze cu Dinu, fiindcă este un măgar, iar acesta a bombănit şi a plecat de acasă. Stelică i-a explicat că stă în cameră cu un băiat foarte drăguţ şi amabil, i-a arătat fotografia mea care stătea în ramă pe etajeră, am fost plăcut şi selectat pentru reproducere. Nu am stat prea mult pe gânduri şi până dimineaţa am dat un recital de care fata a fost mulţumită. Era o sportivă din Târgovişte, care venea la antrenamente în Bucureşti şi uneori înopta în capitală, de unde a fost poreclită "sportiva". A trecut de mai multe ori pe la noi, dar dacă nu eram acasă sau disponibil, nu a acceptat să rămână cu altul cu toate insistenţele băieţilor. Ultima dată când am avut un semn de la ea, am găsit acasă o bluză de bumbac, fără mâneci, cu urme de jeg pe zona sânilor, lăsată în locul unei bluze tot de bumbac de-a mea, curată, pe care Stelică spunea că o împrumutase de la el. Cum să împrumute o bluză a mea de la el, probabil că în schimbul bluzei, măgarul a regulat-o şi fata s‑a jenat să mai dea ochii cu mine, dar la vremea aia nu ne făceam noi probleme din aşa ceva.

            În timpul studenţiei, am bântuit prin foaierele şi sălile de spectacole de divertisment, fiindcă cunoşteam mai mult sau mai puţin pe câţiva din protagoniştii vremii. Aceştia îmi facilitau intrarea gratuită, dar nici preţul biletelor nu mi se părea prea mare, aşa că de cele mai multe ori le cumpăram, sau numai dacă se procurau greu, rugam pe unul din ei să-mi cumpere. Cu Nicolae NIŢESCU am locuit aproape doi ani în aceeaşi casă, fiind prieten şi vecin la Ploieşti cu soţia lui Viorica VASILESCU. Pe Angel GRIGORIU component al celebruliu Trio GRIGORIU, îl cunoşteam de la volei, chiar de la Ploieşti, fiindcă era mare fan al acestui sport şi dacă avea spectacol era suficient să-i trimit vorbă printr-un plasator şi-mi facilita intrarea gratuit. Culmea a fost faptul că stând cu el pe hol la Sala Dales, în 1952, mi-l prezintă pe Nicolae NIŢESCU, la care amândoi am izbucnit în râs, spunându-i că locuim sub acelaşi acoperiş, dar nici eu nu ştiam că era spectacolul de debut al lui Nucu, nici el că mă interesează muzica uşoară. La acel spectacol, Nucu s-a lansat în special în duetul cu Dorina DRĂGHICI "Noapte bună vă dorim, noapte bună şi mândra lună, o să vă bată în fereastă să vă spună tuturor, noapte bună ..." Am cunoscut-o pe Dorina DRĂGHICI, împreună cu soţul ei Nicu STOENESCU şi am fost surprins de privirea ei şireată, aparent timidă, dar care te evalua cu cea mai mare impertinenţă. Nu m-am înşelat, ulterior am aflat că în inima ei mare de artistă la înalt nivel, avea un loc aparte pentru bărbaţi şi o grabă nemăsurată de a se convinge că nu a greşit în aprecierea lor. De la Grigorii am aflat cu titlu de poantă, că pentru frumoasa melodie "Lină, Lină, Lină Cătălină", compozitorul Radu ŞERBAN, fusese reclamat la Uniunea Compozitorilor de Elly ROMAN, că ar avea influenţe americane şi urma să fie dat afară din partidul comunist, iar melodia interzisă. Şansa lui a fost Soloviev Sedoi, un compozitor sovietic, care fiind în vizită prin România a auzit melodia şi a lăudat-o în public pentru exemplu de punere în valoare a filoanelor muzicii populare. În loc să fie dat afară din partid, Radu ŞERBAN a primit pentru melodie Premiul de Stat. Aşa se scria în anii aceia istoria, de la Moscova. Pe Horia CĂCIULESCU îl cunoşteam de la mare, unde făcusem un concediu în 1953 cu echipa mea din acea vreme, Progresul ITB Bucureşti, iar el era bun prieten cu băieţii şi se lipise de noi. Îmi aduc aminte că soţia doctorului Dorel SCORŢEANU, o doamnă fină, plinuţă, drăgălaşă şi distinsă, îşi ruga soţul, să nu-l lăsăm pe Horia cu ea pe plajă, dacă plecăm să jucăm volei, fiindcă toată lumea care trecea, se uita la ei cu curiozitate, fiindcă el era un schelet ambulant. E drept că pe plajă Horia arăta dezolant, însă era un om admirabil şi un camarad desăvârşit. Mai târziu, după ce mama s-a împrietenit cu soţia lui într-o excursie pe Dunăre şi au venit la Ploieşti, în casa unchiului meu, Preotul Petre NICULESCU-VESELU, ne-am amintit cu mare bucurie de vara lui 1953 a tinereţii noastre. Având ambii maşină Trabant,  am făcut schimb de experienţă folosind mult timp reţeta lui, un săculeţ de tifon umplut cu sare grunjoasă pentru ştergerea parbrizului iarna. Când a fost lichidat în timpul revoluţiei din 1989, am regretat foarte mult plecarea dintre noi a acestui om minunat cu mare credinţă în Dumnezeu. Mircea CRIŞAN făcuse armata la forţele de muncă în Ploieşti, care aveau echipe de volei şi basket, venea destul de des să facă galerie (era mai simplu decât la muncă) şi ne ştiam, ne salutam. În nici o ocazie nu s‑a făcut că nu mă cunoaşte, nu m-a evitat cum poate ar fi făcut alte mari vedete, fiindcă Mircea CRIŞAN a fost o mare vedetă. E drept că era impertinent, odată, la o prezentare a spus: Urmează Mara MĂLINEANU, IANOLI, DUMITRAŞCU şi alţii (referindu.se la faptul că într-o perioadă destul de scurtă apetisanta Mara se căsătorise de trei ori) ... iar la rumoarea din sală a continuat şi mai şi ... "linişte că se dă la toată lumea". Biata femeie a intrat pe scenă roşie ca un rac, însă spectatorii o iubeau nu pentru aventurile sale amoroase, ci pentru felul cum cânta şi nu în ultimul rând pentru cum se mişca şi cum arăta. La Fănel l-am cunoscut într-o seară pe marele pianist de jazz Iancsi KÖRÖŞI, care era coleg de armată cu Mircea CRIŞAN şi a cântat la pianul doamnei Viorica pentru o artistă din Ploieşti cărei îi pusese gând rău de bine, iar Goe GEORGESCU era prăbuşit lângă pian în extaz. Pe celebrul chitarist doctorul Lache ANGELESCU, l‑am cunoscut în 1953 la mare, unde-şi făcea luna de miere cu Pupe fata celebrului doctor Sabin ARDELEANU din Ploieşti, cu fraţii căreia eram amic şi fusesem la ei în casă. Aproape zilnic, făceam seri prelungite de audiţie, deoarece cânta minunat şi era fericit să se dea mare în faţa tinerei sale soţii, pe care o giugiulea în permanenţă şi o mânca din ochi. O seară deosebită am petrecut împreună cu o parte din colegii mei de la Progresul ITB şi fetele de la Rapid Bucureşti care erau tot la Mamaia, dansând pe muzica mai puţin potrivită pentru aşa ceva a lui Lache. "În Spania sunt castele, Cu ziduri şi crenele, Iar senioritele beau whisky cald, După moda lui Janet McDONALD". Cu celebrul baterist Ovid PASCAL, rezerva lui Sergiu MALAGAMBA la orchestra lui Teodor COSMA, student la medicină şi coleg cu prietenul meu Sorin STROIE, am fost foarte apropiat şi am trăit aventuri memorabile. Liana ANTONOVA era o solistă din Bulgaria care cânta cu formaţia "Optimiştii" şi a făcut furori în România, mai ales pentru că interpreta ritmuri interzise pe vremea aceea soliştilor români. Avea voce, un simţ muzical şi al ritmului peste media cântăreţilor noştri şi o nonşalanţă înnăscută. Succesele ei, care umbreau pe unii din cântăreţii noştri, au făcut să se creieze un adevărat complot din partea acestora pentru ca Liana să plece cât mai repede din ţară. Mi-a prezentat-o la ştrandul de la Floreasca celebrul playboy  "Prinţul" (fiindcă se spunea că era băiatul nelegitim al lui Carol al II-lea cu care semăna formidabil), dar am regretat acest lucru mult şi mult timp. Îmi plăcea în mod deosebit cântăreaţa Liana ANTONOVA, iar cînd am văzut-o în costum de baie am fost mai mult decât dezamăgit. O vedetă trebuie să-şi păstreze cu mare grijă imaginea publică, să nu apară imbrăcată dezavantajos pentru a nu degrada imaginea pe care a creat-o fanilor săi, dar de unde să ştie lucrurile astea o tânără bulgăroaică dotată de Dumnezeu cu glas şi simţ al muzicii ... nu putea să i le dea chiar pe toate.

            Prin anul 1956, Fănel era combinat cu o bucureşteancă, Lali, care studia pianul la conservator cu doamna Florica MUZICESCU. Fata nu era deosebit de frumoasă, dar era bine construită fizic, cu un ten măsliniu deschis, ochi mari şi închişi, o figură visătoare  şi gura senzuală cu buze subţiri. În general Fănel avea în perioada aceea gusturi exotice şi cum "de gustibus non disputandum", o acceptasem în cercul nostru fiind o fată plăcută, deschisă. Din spusele prietenului  meu, biata fată era frigidă, foarte rar juisa în timpul actului sexual şi poate că simula ca să-i facă lui plăcere. Avea o manieră ciudată de a se excita, luând în mână penisul, mângâindu-l, frecându-l şi în clipa în care începea erecţia, Lali începea să tremure, ţipa, uneori era la limita să-şi piardă controlul. În rest era o fată normală, un bun camarad şi despre lucrurile personale nu discutam nimic, o singură dată, când am rămas singuri, mi-a mărturisit că este dominată de o răceală internă profundă în toate domeniile, chiar la pian şi că trebuie să se încălzească foarte bine ca să-şi intre într-un ritm normal. Lali era geloasă pe o colegă a ei, harpistă, despre care spunea că putea să o facă chiar în scurtele pauze dintre repetiţii, aşezându-se deasupra colegilor care stăteau pe scaun şi cu toate că totul se desfăşura în scurt, reuşea să obţină orgasme.

            Într-o sâmbătă ne-a invitat la ea acasă ca să ne prezinte doi copii, vecini cu ea, fii preotului CICEU din jurul Pieţii Puişor, care erau nişte talente extraordinare la pian. Unul se numea Eugen, iar celuilalt nu-i reţin numele, aveau 6 şi 8 ani. Ne-am prezentat seara pe la ora 18 la Lali, am fost foarte