Boala

Prin luna Iulie, a anului 1983, vin într-o după amiază să mă aşez în pat şi găsesc locul ocupat de proaspăta achiziţie, tânăra noastră pisicuţă "Cracas" sau "Piţicato". Ica stătea la locul ei, în partea din stânga patului dublu, citind ceva, iar când a văzut că mă apropii de pat s-a uitat la mine, s-a uitat la pisicuţă şi fără să spună nimic, m-a rugat din ochi să nu deranjez animalul. După o clipă de ezitare, i-am făcut semn că las pisica în pace şi m-am dus pe partea cealaltă a patului înghesuindu-ne amândoi pe partea ei. Cum stăteam lipiţi unul de altul, îmbrăcaţi destul de sumar, am uitat repede de somn, aşa că încetul cu încetul, am început ritualul plăcut al pregătirii pentru sex. Am pus mâna pe ea, am dezbrăcat-o şi am început să o palpez şi să o sărut conştiincios, pentru a o pregăti după toate regulile. În timp ce-i sărutam sânii şi sfârcurile, mâna dreaptă, cea în care îi ţineam sânul ei stâng, a sesizat o zonă mai dură în partea exterioară a sânului. Brusc erecţia s-a estompat, sângele mi s-a urcat la cap şi am simţit o uşoară ameţeală. Ştiam că un asemenea nodul pe sân era un semn destul de grav care nu prevestea nimic bun. Cu toate că a sesizat ce am observat, ambalată bine, mi-a spus cu deosebită convingere să nu mă opresc, fiindcă îi este tare bine, aşa că mai mult din inerţie, am continuat ceea ce începusem, dar fără prea mult chef. Faptul că nu am reuşit să-mi scot integral grozăvia din cap, a făcut să avem un act lung, depăşind bine o jumătate de oră, şi culmea ironiei, Ica a avut unul din cele mai reuşite momente sexuale din viaţa ei, după cum mi-a mărturisit mai târziu. Pentru mine a fost începutul unui coşmar care avea să planeze asupra întregii familii o perioadă foarte lungă, mult mai lungă şi încărcată de dramatism decât îmi imaginasem eu iniţial. Am încercat să adorm şi chiar am reuşit, mai mult de frică să nu mai gândesc, după care am început să abordez cu ea în mod serios această problemă extrem de spinoasă. Când am început să discut despre nodul, s-a schimbat brusc la faţă, după care a luat o atitudine nevinovată, aşa cum făcea întotdeauna când o dibuiam cu ceva în neregulă. Din discuţiile purtate, am aflat că depistase nodulul de peste o lună, dar că nu a vrut să spună de frica iminentei operaţii de mamectomie. Extirparea sânului ar fi putut-o lăsa fără unul din frumoşii ei sâni, cu care se mândrea din totdeauna şi avea motive, fiindcă, cu toate că nu erau foarte mari, aveau o formă şi o consistenţă carnală remarcabilă. Sânii erau de fapt merele ei de aur la care ţinea enorm. Senzaţia avută a fost extrem de neplăcută, făcându-mă să simt că nu am aer suficient, plus faptul că eram stăpânit de o profundă emoţie şi milă pentru soţia mea, peste care picase beleaua asta la numai 43 de ani, când era plină de energie, optimism şi speranţe de viitor. După ce am depăşit momentele de uluială şi incertitudine, am început să discut cu ea pentru a putea stabili cea mai bună metodă de abordare. Ştiam de la mătuşa mea, Dr. Maria ŞERBAN, eminentă profesionistă, specializată ca şi soţul ei, Alexandru-Marcel, în ginecologie-endocrinologie, acesta lucrând ca şef de secţie la Institutul Profesor C. I. PARHON din Bucureşti, că abordarea trebuie făcută cu extremă rapiditate, pentru a stopa extinderea care putea avea efecte devastatoare. Mătuşa mea, cunoştea problema nu numai teoretic, pierduse un sân cu circa 15 ani în urmă şi numai intervenţia chirurgicală rapidă o salvase de la un dezastru. Cea mai mare şi neaşteptată problemă am avut-o însă chiar cu Ica, iniţial nu a vrut să audă de o vizită medicală, susţinând că nu are mai nimic şi chiar dacă are ceva, o să-i treacă de la sine. Starea aceasta se datora faptului că Ica nu fusese vreodată bolnavă, ea nu ştia ce-i aia febră, migrenă, deranjament stomacal sau vreo afecţiune serioasă. De 23 ani de când o cunoscusem a fost în permanenţă sănătoasă, putea să mănânce orice, inclusiv fructe cu iaurt sau apă, fără vreo conseciinţă. În timpul sarcinii nu a avut vreun disconfort, nu a poftit la nimic, nu a durut-o nimic … a consumat ceva mai puţin alcool şi a redus fumatul. A purtat destul de multă vreme un corset pentru a nu se cunoaşte sarcina, lucru cu care mătuşa mea a fost de acord spunând că în Franţa această practică este curentă. De născut a născut extrem de simplu, "ca o ţigancă", cum spunea prietenul familiei noastre, directorul maternităţii din Ploieşti, doctorul Ionel ANTONESCU. După sarcină a avut puţin lapte, dar a avut, apoi şi-a revenit rapid ca formă şi greutate, iar consistenţa sânilor şi-a păstrat-o spre marea ei bucurie, fiindcă era categoric o mondenă.

            Desigur că această nerecunoaştere era un amalgam de inconştienţă, datorată unei sănătăţi perfecte şi a temerii de a nu-şi pierde un sân, lucru considerat de ea o invaliditate, mai ales că se mândrea foarte mult cu sânii ei frumoşi la vedere şi … foarte plăcuţi la pipăit. Probabil că este destul de greu pentru o femeie frumoasă şi cochetă, care se simte dorită de majoritatea bărbaţilor cu care vine în contact şi care nu este indiferentă la aceste avansuri, să se imagineze fără unul din sâni, lucru care ar transforma-o într-o infirmă. Ştiam cu câtă plăcere savura faptul că era privită şi dorită aşa că eu unul am înţeles destul de bine acest lucru, deoarece boala de care sufeream, arterita, mă transformase brusc din marele jucător de volei, cu veleităţi de echipa naţională şi dorit de numeroase femei care frecventau arenelele de volei din Bucureşti, într-un probabil om cu picioarele amputate. Nu mi-a venit uşor deloc, ba a fost al dracului e greu, am trecut prin momente dramatice de care nu vreau să‑mi amintesc, fiindcă îmi face rău, iar conform principiilor de "positive thihking" pe care le-am învăţat de la prietenul meu, doctorul psihiatru Valerică PÂRVAN, este imperios necesar să-ţi aminteşti numai de lucrurile bune din viaţă, cele care îţi fac plăcere, de la care poţi spera să fii încărcat cu energie pozitivă atât de benefică. Având această experienţă făcută pe pielea mea, am luat-o cu binişorul şi am încercat toate strategiile din lume pe care le cunoşteam ca să o conving să mergem la doctorul pe care urma să îl aleagă mătuşa mea, fiindcă mergeam integral pe mâna ei în această problemă. Cu toate insistenţele mele, Ica nici nu voia să audă de aşa ceva, invocând de la argumentele cele mai serioase, cele mai sensibile, până la lucruri puerile, fără sens, nu accepta această idee şi gata. Când am văzut că nu o scot la cap în nici un fel, mi-a venit ideea de a apela la soacra mea Oma, mama ei, care s-a dovedit o femeie înţeleaptă şi fără alte discuţii preliminarii, ne-a invitat la dânsa la Bucureşti unde, poate datorită faptului că trecuse o zi şi între timp mai reflectase, Ica a acceptat să dăm telefon la mătuşa mea. Ne-am deplasat imediat la mătuşa mea acasă, care după ce a examinat-o a promis că va fi programată la profesorul Ion TRESTIOREANU, cel mai bun specialist, cu care, din fericire, unchiul meu colabora frecvent, aşa că problema era ca şi rezolvată. Am fost avertizaţi să nu cumva să încercăm să-i ducem profesorului altceva decât flori, deoarece se supără şi ne-am conformat. După vreo două zile, ne-am deplasat la Bucureşti la Spitalul Filantropia, unde după examinare, profesorul a programat-o pentru internare şi operaţie peste vreo două săptămâni, dar ne-a atenţionat că dacă cumva apare între timp vreun loc liber o să-l anunţe pe unchiul meu şi Ica să se prezinte la noua dată fixată, fiindcă nu trebuia pierdută nici măcar o zi. Strategia era următoarea … urma să fie operată, iar pentru început se preleva o porţiune mică din nodul care urma să fie trimisă la laboratorul anatomo-patologic pentru o investigaţie rapidă. În cazul în care rezultatul era suspect de cancer, urma să se extragă sânul împreună cu eventualii noduli aferenţi, dacă rezultatul era bun urma să fie extras numai nodulul. Ca să se răcorească, Ica şi-a "aranjat" o deplasare la Rafinăria Midia din Năvodari, unde proiectase nişte utilaje şi mai fusese şi în alte ocazii. După vreo două zile însă, am primit un telefon de la mătuşa mea, care m-a anunţat că s-a făcut un loc liber şi Ica este programată să se interneze luni dimineaţă. În aceeaşi zi, sâmbătă după amiază, am telefonat la bunii mei prietenii, familia Gabi şi Dan CUCU, în speranţa că o găsesc acolo, iar dacă nu, să-l rog pe Dan să treacă pe la "Brotăcei" locul unde era cazată şi să o anunţe. Spre şansa mea, Ica era chiar la ei şi am anunţat-o să vină acasă, veste pe care a primit-o cu destulă greaţă, dar duminică seara am aşteptat-o la gară.

            Am internat-o la Spitalui Filantropia, unde după 8 zile de analize şi investigaţii, a fost operată de profesorul Ion TRESTIOREANU. La ieşires din operaţia care a durat vreo două ore, profesorul a venit la unchiul şi mătuşa mea, care aşteptaseră cu emoţie rezultatul operaţiei spunând cu regret … "cancer doamna doctor", dar a asigurat-o pe mătuşa mea că boala fusese depistată într-o fază incipientă şi că a fost extirpat tot ce putea deveni periculos în viitor, printre care toţi ganglionii. Piţicato o salvase pe Ica, din cauză că nu am vrut să o deranjăm, m-am aşezat pe partea cealaltă lângă ea şi am palpat sânul stâng într‑un loc, plasat probabil într-un "unghi mort", pentru o poziţie normală de preludiu şi apoi de sex, în cazul în care stăteam, ca de obicei, în partea ei stângă. (Poate că acesta a fost motivul astral, care a făcut-o pe Ica, după câţiva ani, să insiste foarte mult să ducă pisica la doctor, după ce născuse numai trei pisoi şi se simţea rău. A fost supusă unei operaţii prin care i s-a scos al patrulea pisoi mort şi a fost totodată, castrată, dar i-a fost salvată viaţa.) Data operaţiei o ştiam, iar la Ploieşti aşteptam cu nerăbdare rezultatul, aşa că de la servici, am sunat din jumătate în jumătate de oră şi poate mai des, la mătuşa mea, până când am prins-o şi după ce mi-a comunicat rezultatul a spus că nu are rost să mă duc după masă să o văd, dar a doua zi puteam să o vizitez. Am primit cu destulă greutate şocul provocat de rezultatul operaţiei, aşa că m-am învoit imediat de la servici şi am plecat acasă unde m-am recules în linişte şi rugăciune. Nici lui Alexandru nu i-am spus nimic despre rezultatul operaţiei, iar el era prea mic pentru o analiză de acest gen. A doua zi am plecat la Bucureşti destul de devreme, am condus încet, cu mai multă prudenţă ca de obicei, parcă nu doream să ajung la spital pe de o parte, dar pe de alta, îmi imaginam cu câtă nerăbdare mă aştepta ea să vin, să fie cu cineva apropiat. Cu toate că înainte să intru în salon făcusem câteva cicluri de respiraţie Yoga, la vederea ei, cu greu mi-am putut controla starea emoţională şi în mod cert în fiecare ochi s-a format măcar o lacrimă, iar în gât m-i s-a pus un mare nod. Se spune că întâmplările grele te eliberează de presiune, poate că aşa a fost atunci. Eu eram cu sănătatea la limită, ca rebut uman aveam performanţe remarcabile, dar mă susţineam, supravieţuiam numai datorită regimului vegetarian şi al curei lui Luis KUHNE, gimnastică BÜRGER, a ceaiurilor de 14 plante preparate de Costică GEANTĂ din comuna Bătrâni, nu fumam, nu beam alcool şi consumam cât puteam de puţină sare. Mă aflam în faţa soţiei mele, monument de optimism şi  sănătate, cea care nu avea nici o restricţie de viaţă sau alimentară, dar care acum fusese operată de cancer şi suferise o mamectomie a sânului stâng, lucru care urma să o afecteze serios. Când am văzut-o prima dată, era uşor palidă cu privirea puţin "dusă", iar ceea ce era mai puţin plăcut era faptul că avea un tub, o drenă de la locul operat, care stătea cu celălalt capăt într‑un borcan unde era un lichid cu dezinfectant de o culoare dubioasă. În continuare, timp de peste patru săptămâni, am vizitat-o de cel puţin două ori pe săptămână şi cel puţin odată il luam cu mine pe Alexandru. Dacă am văzut că se simte bine şi mai ales că, cel puţin pentru moment, acceptă cu tărie exemplară situaţia, m-am mai liniştit şi ţinându-ne de mână … fără să vorbim prea mult la început, ne-am întărit unul pe altul, aveam nevoie unul de altul …"la bine şi la rău". Ica avea un moral excelent, cu toate că afişa o mină mai tristă, mai pleoştită, care nu o caracteriza înainte, în situaţia ei ar fi plâns şi pietrele. Faptul că era permanent vizitată, de mama ei, de sora Lala, de cumnatul Călin, de cumnata lui Călin, Puicuţa, de Rodica verişoara şi fina ei, a dovedit că lumea se interesa de starea ei şi i-a făcut probabil bine. La următoarele vizite, când a scăpat de drenă şi de borcanul caraghios, ieşeam afară şi stăteam pe o bancă, deoarece curtea spitalului era un mediu plăcut. Apoi, mai târziu, parcam maşina pe trotuar lângă poarta spitalului şi stăteam în maşină, unde ne simţeam "la noi acasă". Încetul cu încetul, Ica şi-a revenit complet, iar când într-o zi, în maşină, m-a sărutat pasional, mi-am dat seama că totul era aproape în ordine. Era greu de decelat cât la sută era totul în ordine şi cât la sută se prefăcea faţă de mine, dar era cert că lucrurile mergeau către normalizare şi stabilizare, erau aproape în ordine, iar ea făcea totul pentru aceasta. Eu care suferisem mult în urma arteritei, cea care mă aruncase cu brutalitate de la ospăţul tinerilor sportivi talentaţi şi cu mare viitor, ştiam multe lucruri, pe pielea mea şi am căutat să o ajut printr-un comportament plăcut, cu discreţie, fără să-i las impresia că o fac din milă. Datorită lungii mele cariere de pacient, din cele discutate direct cu mătuşa şi unchiul meu, ştiam acest nodul este numai un început pentru majoritatea bolnavelor şi că durata de supravieţuire se aprecia, la cunoştiinţele şi tehnologia medicală a vremii, sub 20 de ani cu foarte mici excepţii. Am gândit mult la cele două alternative: de a-i spune totul şi să o fac să trăiască un coşmar sau să-i spun mai nuanţat fără să o alarmez şi … Dumnezeu cu mila. Deci fără să-i spun nimic dur despre această "Sabie a lui Damocles" am căutat să o încurajez extrem de discret deoarece cu inteligenţa ei ieşită din comun ar fi sesizat imediat că nu doresc să o alarmez. Este cert că din acel moment, cu toate că şi până atunci în căsnicia noastră lăsasem destul de multe de la mine, trebuie să recunosc că din milă, i-am permis aproape totul şi cum nici o femeie nu ar refuza aşa ceva, încetul cu încetul a devenit o mică dictatoare care făcea în casă, în familie, aproape tot ce dorea … o demnă urmaşă a SS-istelor create de Hitler, cum îi spuneam eu în glumă. Totul s-a desfăşurat, din fericire, în limite rezonabile, destul de civilizate, ca într-o familie de intelectuali, aşa că dictatura matriarhală era suportabilă, puţin evidentă şi când se întrecea măsura, datorită faptului că mai răbufneam, Ica îşi retrăgea puţin ghearele, dar îşi revenea destul de repede la "normal". Şi ca să nu mi se plângă prea mult de milă, mărturisesc sus şi tare că nu o duceam cu mult mai sub papuc faţă de cei mai mulţi dintre colegii sau prietenii mei. Aceştia nu aveau însă curajul să mărturisească situaţia reală, dar acest lucru se vedea de la o poştă în diverse situaţii, Ica era mult mai rafinată, în public crea aparenţele unei soţii supuse, în realitate nu era chiar aşa. Aveam în schimb marea libertate la hobby-urile mele: filatelia, foto, muzica, promoţia de la liceu, Fundaţia "Nichita STĂNESCU", unde mă relaxam.

            Din acea perioadă, am început să o ajut mai mult la bucătărie, unde am preluat în totalitate spălatul vaselor, iar uneori făceam curăţenie. Având în vedere că de mult îmi spălam singur lucrurile mele şi câte ceva de la Alexandru, făceam destule, dar mai rămâneau multe de făcut, după cum aveam să constat ceva mai târziu. Această apropiere a mea de treburile casnice, plus faptul că făcusem destul de des piaţa împreună, experienţa de cumpărături din Bucureşti, pe vremea când în Ploieşti era o cruntă criză de alimente, mi-a folosit foarte mult în perioada critică ce a urmat în 1999 şi în continuare, când am preluat integral toate obligaţiile casnice şi administrative ale familiei, sau ce mai rămăsese din ea.

            În acea perioadă, după mulţi ani în care nu ne văzusem, primesc un telefon de la Sorin STROE care mă invită la el cu ocazia aniversării a 48 de ani şi accept cu plăcere deoarece îmi era tare dor de el şi de soţia lui Marichi, împreună cu ei având amintiri plăcute "cu carul". Între timp, a intervenit internarea soţiei la spital şi era destul de clar că nu puteam să mă duc la o petrecere când ea era internată, cu toate că ea a vrut să mă duc, însă eram departe de a avea starea necesară. I-am telefonat lui Sorin şi am anulat invitaţia, cu toate că el a insistat foarte mult, mai ales că eu nu i-am spus motivul real, fiindcă Ica nu a vrut să afle nimeni despre boala ei.

            Când m-am dus să o iau de la spital am găsit-o într-o stare excelentă, radia de mulţumire că pleacă din spital şi merge la ea acasă, a suportat foarte bine totul, a trecut incredibil peste această situaţie dificilă. La o examinare mai atentă, am sesizat o umbră pe chipul ei, dar m-am prefăcut că totul este perfect şi nu am observat nimic. Este drept că în spital, cu toate că ea nu era prea comunicativă, a intrat totuşi în contact cu alte bolnave care reveneau la alte operaţii, după mai mulţi sau mai puţini ani, trebuiau să-şi scoată celălalt sân sau uterul, aşa că mici umbre şi îndoieli au apărut probabil, dar fiind o optimistă incurabilă a trecut peste toate, aparent, repet aparent, a lăsat impresia că a trecut cu bine peste toate şi a mers înainte "şi mai tare, cu viteza cea mai mare". În plus, cu timpul, şi-a construit o teorie prin care susţinea că ea nu a avut cancer, că profesorul i-a scos sânul preventiv ca nu cumva să păţească ceva şi asta datorită relaţiei speciale cu unchiul meu (lucru absolut imposibil deoarece înaltul profesionalism l-ar fi împiedicat pe profesor să gândească măcar la aşa ceva, dar să o facă).

            Am externat-o într-o sâmbătă şi mi-am luat liber de la servici vreo două zile aşa că am stat aproape patru zile acasă, împreună, fără să facem sau să primim vizite, singurele contacte fiind telefonice cu mama ei, cu sora ei şi bineînţeles cu mătuşa mea pentru a-i mulţumi că ne-a ajutat. (problema cu mulţumirile au fost cu cântec, deoarece iniţial nici nu a vrut să audă de aşa ceva … ce, să le mulţumesc că datorită lor am ajuns fără un sân … şi multe alte chestii din astea idioate, dar până la urmă s-a comportat civilizat, a vorbit chiar de unchiul meu căruia i-a mulţumit ). A rămas însă cu o răceală faţă de ei pe care nu o manifestase până la operaţie, am reuşit cu greu să aplanez acest conflict, iar mătuşa mea, care suferise cu ani în urmă aceeaşi operaţie, s-a dovedit extrem de înţelegătoare cedând de la ea, fiindcă ani de zile Ica a susţinut-o pe a ei, până când nu s-a mai discutat despre acest lucru. Revederea cu Alexandru a fost plăcută, cu mama treaba era mai complicată deoarece aceasta era mai vorbăreaţă, mai curioasă, însă i-a fost retezată destul de brutal orice încercare de dialog şi lucrurile au rămas aşa, nu s-a mai discutat cu dânsa vreodată acest capitol delicat. Seara, când am rămas singuri, numai noi doi, cu toate că nu făcusem sex de peste o lună, în atmosferă plana ceva nou, un disconfort, ceva ce nu mai fusese şi ne încurca. Nu ştiam cum să mă descurc în noua situaţie, o simţisem la distanţă ceva mai mare ca de obicei, chiar de pe drum. Altădată, pe drumul către casă, era destul de agresivă în maşină şi de pe dreapta de unde stătea, obişnuia să ţină mâna pe piciorul meu, pe pulpă … ba chiar mai sus, uneori în pofida faptului că aveam vreun pasager de la "ia-mă nene", lucru care o excita şi mai tare. De data asta, cu toate că avusesem o conversaţie plăcută, la întoarcere în maşină planase în atmosferă ceva nu foarte apăsător, dar jenant.

            Cu toate că eram puţin derutat, i-am luat mâna stângă şi am pus-o pe faţa mea, pe buzele mele, apoi încetul cu încetul am pus-o în dreptul inimii ca să-mi simtă bătăile. Aveam un comportament straniu … de parcă eram pentru prima dată în situaţia asta şi mi-am amintit că o făcusem pentru prima dată cu mult timp în urmă, dar în aceeaşi cameră, pe 18 martie 1961, acum 22 de ani, dar atunci lucrurile se desfăşuraseră tumultuos, ceea ce acum era exclus. Am stat cu mâna ei pe inima mea mult timp până când ea a spart vraja creată, spunându-mi că inima s-a mai liniştit. M-am apropiat de ea ca de un ou crud, cu multă prudenţă, am sărutat-o şi realizând situaţia specială în care ne aflam mi-am scos numai chiloţii şi ei la fel, rămânând cu bluzele pe noi. După ce am pregătit-o, mai puţin ca de obicei, am găsit o poziţie cât mai comodă pentru amândoi şi am început treaba, binecunoscută de noi, deoarece eram un cuplu cu vechi state în materie. Cu toate că eram după o perioadă de abstinenţă destul de lungă, s-a derulat un act sexual de vreo 15 minute cu rezultate bune, fiindcă după ce am ejaculat m-a mai reţinut doar câteva minute până a terminat şi ea. A doua oară a fost, ca de obicei, mult mai bine şi ambalaţi, am uitat de orice altă problemă şi ne-am concentrat, cu rezultate pe măsură. După un pui de somn, scurt, dar profund şi odihnitor, m-am apropiat din nou de ea, dar de data aceasta a început să plângă şi să se lamenteze … că uite ce am făcut din ea, dintr-o femeie normală am transformat-o într-o infirmă care nu se va mai putea dezbrăca în faţa unui bărbat. A urmat o lungă discuţie în care am încercat cu tact şi blândeţe să-i explic că nu se pune problema chiar aşa, din contră, prin această operaţie a fost salvată, i s-a prelungit viaţa. Nu am reuşit să o conving deoarece Ica era o fire care ţinea cu tărie la ideile ei şi mai în glumă, mai în serios îi spuneam că "are idei puţine, dar fixe". După acest neobişnuit de lung duel verbal, am considerat că era cazul şi am încercat să mă retrag, dar am fost oprit cu hotărâre şi chiar brutal deoarece mi-a spus … după toate astea, acum vrei să şi pleci şi să mă laşi … aşa că am trecut la repriza a treia care în boxul amator era şi ultima … dar noi nu eram amatori. Ea programase probabil meciul pentru 4 reprize şi doar în cea de-a patra, uitând probabil de toate necazurile reale, al dracului de reale, s-a dezlănţuit, a pus mâinile şi buzele pe "băieţel", s-a ocupat cu mare atenţie de "creşterea" lui şi finalul a fost cu gemete ca în vremurile foarte bune. La vremea aceea făceam sex zilnic, un meci de două reprize, pe care cu toate că uneori îl începea cu mofturi, odată început îl realiza profesional şi la cel mai înalt nivel. Pentru a începe trebuia neapărat nu numai să-l solicit cu insistenţă, trebuia chiar să-l cerşesc, ceea ce uneori mă enerva cumplit. Rareori, când venea la culcare şi mă găsea dormind, mă trezeam cu o mână uşor tremurândă care mă pipăia la locul potrivit, amintindu-mi că pe ziua respectivă nu-mi făcusem datoria şi mi-o făceam cu sârguinţă. Ica bea din păcate cu cea mai mare plăcere o tărie şi cu toate că nu mă dau în vânt după umorul negru, spuneam uneori că am o nevastă credincioasă, fiindcă bea cu sfinţenie. Dacă primeam o vizită, după plecarea musafirilor, puţin magnetizată de alcool, îmi dădea târcoale, deoarece ca poeţii sau în general artiştii, intra în acea stare de graţie în care odată cu venirea muzelor, atrase păcătoasele de alcool, îşi putea etala tot talentul din punct de vedere sexual. La pat era bună, fiindcă în afară de ce a ştiut din experienţele dinaintea contactului cu mine, a învăţat destul de repede ce ştiam eu din experienţa mea destul de bogată şi în plus am creat împreună lucruri noi … aşa ni se părea nouă, deoarece nu le mai făcusem vreodată. Era extrem de simpatică atunci când era aburită sau "benebelt", cum îi spuneam eu, fiindcă avea obiceiul să nu vină la mine să-mi spună că vrea să facem sex, îi făcea plăcere să mă rog de ea, să mă refuze, probabil că era modul în care se încărca, era maniera ei de a se excita şi i l-am respectat mereu ca să-i fac plăcere. Uneori mă făceam că nu pricep şi urmau scene care mă amuzau profund văzând că şi-ar dori tare de tot un sex, dar mândria ei de nemţoaică o oprea să spună direct. Se foia într-o parte şi în alta, îşi descheia un nasture de la bluză, făcea fel de fel de fiţe, doar, doar o să mă rog de ea şi era pregătită să mă refuze. Era micul meu joc în care mă angrenam, dar trebuia să fiu atent deoarece, dacă împingeam lucrurile prea tare se îmbufna şi se culca fără să spună nimic, dar pentru seara respectivă relaţiile îngheţau în mod categoric. După ce o lăsam să se foiască puţin, începeam să mă rog de ea şi în asemenea situaţie "ceda" mai uşor decât în mod obişnuit.

            În mod normal, Ica era dominată inexplicabil de o stare de răceală care se instaura uneori în preajma unui act sexual, iar această răceală se transforma într-o barieră ce trebuia trecută printr-o pregătire temeinică în vederea unei reuşite depline. Uneori această barieră cădea inexplicabil, iar când nu eram exact pe fază eram atenţionat cu un … haide acuma. Mie mi-a plăcut întotdeauna preludiul şi uneori mă temeam că il fac cu mai multă plăcere decât penetrarea propriuzisă, aşa că mi s-a întâmplat să treacă momentul în care îi cădea bariera şi atunci, destul de repede, se instala o nouă barieră care de data asta era mult mai solidă, greu de depăşit şi nu odată a trebuit efectiv să renunţăm la sex, deoarece spunea că nu mai are chef. Ca dovadă a ciudăţeniei femeilor stă faptul că într-o seară, înainte de a ne căsătorii, veneam de la Club spre casă şi trecând prin faţa casei ei, văd lumină la ea în cameră, cu toate că trebuiea să fie la Facultate la Bucureşti. Sun la uşă şi-mi deschide doamna GRECUL, care îmi comunică că Ica de abia a sosit, a dat telefon la mine acasă şi nu m-a găsit, aşa că s-a apucat să lucreze la un proiect. Afară era un frig pătrunzător şi când am intrat la ea în cameră am dat de o căldură plăcută, plus faptul că la vederea mea, mi-a sărit de gât cu mare bucurie aşa că m-am trezit cu o erecţie straşnică. Fără să-i spun nimic, am aruncat paltonul şi haina de pe mine, am aşezat-o pe o măsuţă de pe care am aruncat lucrurile, i-am scos chiloţii şi fără să-mi scot pantalonii am penetrat-o, scurt, fără explicaţii. Ica a fost complect uluită, lucru care i se vedea clar în privire, nu s-a opus în nici un fel, dar nici nu a manifestat vreun entuziasm. Cum stăteam eu în picioare şi ea pe măsuţă, cu spatele rezemat de perete s-a întâmplat un lucru deosebit, după numai vreo patru, cinci minute de acţiune s-a declanşat la ea un orgasm de o virulenţă neobişnuită. Mai păţisem lucruri din astea la ea acasă şi ca să nu scoată sunete compromiţătoare îi puneam palma stângă pe gură, dar acum în poziţia nouă, o ţineam de fund cu ambele mâini aşa că i-am acoperit gura cu propria gură şi senzaţia a fost magnifică. După această stranie experienţă, am înţeles că uneori, luată pe nepregătite, rezultatele erau strălucite şi am mai încercat de câteva ori cu destul succes. Ambalaţi cum eram nu ne-am mulţumit numai cu atâta, şi bine am făcut, am pus pe podea o haină a ei care avea o mesadă de blană albastră foarte plăcută şi am continuat încă un număr care a avut aproape acelaşi succes, din cauză că probabil bariera psihică odată depăşită rămânea deschisă o perioadă de timp. Altădată, după ce ne-am ciondănit pentru cine ştie ce fleacuri, la încercarea mea de a mă apropia de ea am fost refuzat extrem de brutal şi poate mai violent decât ar fi fost cazul, lucru care m-a îndârjit extrem de tare, fiindcă eram şi nervos în urma discuţiei. M-am apropiat de ea şi nici nu ştiu cum am apucat-o, dar am reuşit să o imobilizez pe pat şi deoarece nici nu se putea pune problema să-i scot chiloţii, fiindcă o scăpam, fără să-i scot, am reuşit printr-o minune să o penetrez şi am rămas surprinşi amândoi. A fost o penetrare brutală, fiindcă s-a văitat de durere, dar profitând de acel moment m-am instalat definitiv şi nu a reuşit să mă dea afară (poate că nici nu şi-a dat toată silinţa). De teamă să nu fiu dat afară, am ţinut-o foarte strâns, iar mişcările au fost de foarte mică amplitudine şi am rămas la acest nivel mai bine de zece minute, după care simţind că opoziţia s-a redus, dar fără să dispară total, am mărit puţin amplitudinea. În tot acest timp nici unul din noi nu a scos vreo vorbă sau vreun sunet, aşa că nu se auzeau decât respiraţiile noastre accelerate şi ticăitul pendulei. După încă un sfert de oră, în care mai mult am ţinut-o strâns în braţe decât să-i fac ceva a început să tremure, la început aproape imperceptibil, apoi din ce în ce mai tare totul însoţit de contracţii evidente. Am accelerat şi eu mişcările, am mărit amplitudinea şi m-am relaxat puţin aşa că după încă trei minute, probabil după depăşirea orgasmului, s-a trezit la realitate şi profitând de relaxarea mea m-a dat afară fără ca eu să fi terminat. Când m-am văzut expulzat, am strâns-o din nou şi am continuat mişcările afară, timp în care Ica a început să plângă, rar am văzut-o plângând, poate a fost singura dată când am surprins-o într‑o stare de slăbiciune. Eram prea excitat aşa că nu m-am sinchisit până nu m-am uşurat şi eu … afară, între picioare, după care în timp ce ea plângea am continuat să o ţin în braţe şi am adormit amândoi. Am fost vreo două zile "en froid", în sensul că totul se desfăşura după programul normal, dar nici vorbă de mângâieri sau sex, iar la întrebarea mea de ce a plâns mi-a mărturisit că de necaz că a avut orgasm, cu toate că se certase cu mine şi a regretat că oarecum mi-a dat satisfacţie la acel pseudoviol. Când i-am propus să face sex a acceptat surprinzător de uşor, din prima, m-am aşezat comod pe o parte şi a lucrat ireproşabil, dar după ce am ejaculat mi-a spus clar să continui şi m-a lucrat cu răbdare aproape o jumătate de oră după care am avut din nou erecţie, am ejaculat din nou şi a continuat să mă frece interminabil, până am simţit o durere în testicole şi m-am rugat de ea să mă lase … în sfârşit se răzbunase în felul în care a crezut ea că trebuie să o facă. În general, până să intru, prin volei, pe pista artistelor din Bucureşti, făceam sex aproape normal, clasic, însă la contactul cu lumea bună, aceasta a început să mă dezbrace, să mă laude că arăt bine … cu fese drăgălaşe ai … ce picioare superbe ai … are ăsta o ştangă de neam prost … eram sărutat pe picioare şi … măcar mângâiat penisul meu de 17 centimetri. Cu timpul, nici nu concepeam să fac sex decât la pielea goală şi la început după vreo două, trei şedinţe cu Ica am constatat că este destul de ruşinoasă cu tot renumele ei, fiindcă fusese căsătorită şi apoi a avut o viaţă plină de experienţe, cel puţin aşa se zvonea, dar după comportarea ei "la pat" aceste lucruri nu păreau veridice. Plăcerea de a dezbrăca, de a alinta o mică timidă a fost foarte mare şi mi-a procurat o plăcere deosebită, care a durat, deoarece am început să o dezbrac treptat, apoi am scos totul de pe noi pe semiîntuneric, după care încetul cu încetul am mărit lumina până la "a giorno". În noua situaţie însă, fără un sân, mi-am dat seama că va fi deosebit de greu să o dezbrac din nou, însă nici nu mi-a trecut prin minte să renunţ şi am procedat cu mult tact, deoarece era foarte sensibilă la acest capitol şi pe bună dreptate. O lună încheiată, nu am întreprins nimic în această direcţie, se dezbrăca în baie ferindu-se de mine să o văd goală chiar şi de la spate. S-a bucurat foarte mult când şi-a procurat un înlocuitor, o proteză de sân pe care am reuşit să o văd şi să pun mâna pe ea de abia foarte târziu, prin anul 2000, când trebuia să o ajut la îmbrăcat deoarece avea o semipareză pe stânga. După ce s-a prăpădit am constatat cu consternare, în timp ce aranjam unele lucruri împreună ce Alexandru, că avea în realitate trei asemenea proteze, fără ca eu să ştiu despre existenţa lor. După încă o lună, a progresat singură, în sensul că la cererea mea de a scoate sutienul se întorcea cu spatele, fără să mai plece pentru asta la baie, iar mult mai târziu am reuşit, după ce ne-am întors de undeva şi era puţin magnetizată, să pun mâna peste bluză si să-i mângâi locul unde fusrese sânul drept. Datorită faptului că urmez cura lui Luis KUHNE, eu nu consum băuturi alcoolice, dar după un timp, am cumpărat o sticlă de vermut Cinzano Alb, vechea mea pasiune şi i-am spus că am chef să ne distrăm puţin. Nu a fost foarte greu, fiindcă Ica era mare amatoare de băutură, poate prea mare, aşa că am deschis pe lângă sticla de vermut şi una de vodcă şi am tăiat o lămâie. Eu nu am băut prea mult, dar fiind neobişnuit m-am magnetizat bine, iar ei, dacă i-am turnat a băut cu încredere aşa că ne-am făcut bine. Am mers în cameră unde am dezbrăcat-o însă am lăsat bluza pe ea, iar eu pentru prima dată în ultimele luni m-am dezbrăcat complet. Ne-am sărutat, ne-am ţinut strâns în braţe şi după momente prelungite am trecut în pat la un 69, ea având însă bluza pe ea. Când s-a încins suficient a spus, ca de obicei, acel "haide" şi atunci am luat poziţia noastră obişnuită, dar în mare viteză i-am desfăcut nasturii de la bluză. Nu a spus nimic decât că în partea în care fusese operată a ţinut "peste", tot timpul, mâna stângă. Stadiul de sex la pielea goală cu mâna pe operaţie a mai durat până când, superexcitată şi-a luat mîna de acolo, iar eu, într-un moment de inspitaţie, i-am spus că în partea dreaptă este fetiţă, iar în stânga băiat şi că vreau să-i sărut pe amândoi. Nici nu arăta aşa de rău, i-am sărutat pe rând, alternativ sânul drept şi operaţia de pe partea stângă, din acel moment s-a spart pur şi simplu gheaţa şi a început să se dezbrace în faţa mea, la început cu oarecare sfială şi după un timp destul de lung, cu dezinvoltură ca pe vremea când eram amanţi. Ica a avut sâni extrem de apetisanţi şi deaceea s-au bucurat de mare atenţie din partea mea, iar după operaţie, toată afecţiunea şi semnele de dragoste au fost revărsate asupra singurului rămas, cel drept, care a profitat din plin de acest avantaj. Dacă stau şi mă gândesc bine, încă din primele momente când am dezbrăcat-o, la primele noastre şediinţe de sex din tinereţe, am constatat cu surprindere că pe sânul stâng îi creştea în jurul sfârcului un păr mult mai gros decât cel de pe sânul drept. Acele câteva fire erau extrem de excitante, dar cu timpul, nu-mi dau seama de ce, unul câte unul au dispărut. Încă de la spital, doctorul de salon MITREA sau MITU îi spusese în glumă … cucoană, nu ţi-a făcut nimic la păsărică aşa că regulează-te cât poţi că timpul trece! Cu toate că peste noi plana o umbră, cu gândul la celebrele versuri … vremea în loc n-o poţi opri, mai trece-o zi şi înc-o zi … sau … să ne iubim cât suntem încă tineri şi părul nostru este castaniu … am mers înainte făcându-ne că nu ne pasă. După operaţie am devenit mult mai apropiaţi, analizam cu grije să nu confundăm, cum se spune, sula cu degetul, în sensul că nu luam în seamă toate nimicurile pentru care înainte ne necăjeam, ne ciondăneam, necazul ne-a strâns şi ne-a întărit, fiindcă asta este soarta omului să‑şi ducă cu curaj crucea care îi este destinată.

            La părăsirea spitalului profesorul TRESTIOREANU îi spusese direct ei şi îmi transmisese prin unchiul meu, cu care se întâlnea destul de des, câteva sfaturi ca să nu apară din nou această groaznică, nemiloasă şi devastatoare afecţiune pe neaşteptate:

            Control la trei luni, ulterior la şase luni, apoi la un an.

            Evitarea sângerărilor în orice zonă a corpului ca: hemoroizi, răni la picioare, sângerări bucale.

            Interdicţia totală a expunerii la soare.

            Continuarea regimului de viaţă anterior cu evitarea exceselor de efort fizic sau intelectual.

            Interdicţia fumatului.

            Evitarea mediilor cu toxicitate ridicată.

            Interdicţia fumatului nici nu a intrat în discuţie, poate că datorită avertismentului primit din partea organismului acesta a fost redus, dar a fumat chiar în spital destul de curând după operaţie. Cum la servici Ica lucra însă într-o cămeruţă mică şi prost aerisită, unde mai erau doi fumători înrăiţi, a muncit într-o atmosferă insuportabilă, nocivă. Când treceam pe la ea la servici, numai faptul că intram să-i salut pe ceilalţi doi colegi ai ei inginerii Traian CONSTANTINESCU şi Rodica CÂRLAN, simţeam instantaneu un disconfort, dorind să ies cât mai repede de acolo, iar când venea acasă, dar mai ales când treceam să o iau cu maşina, hainele îi miroseau a tutun.

            Evitarea statului la soare … asta a fost cu adevărat o problemă, fiindcă amândoi eram îndrăgostiţi lulea, fascinaţi de mare şi aveam restricţii, eu din cauza unei hepatite care lăsase sechele. Eu am văzut mai bine marea la şase ani, cu ocazia unui turneu prin ţară făcută cu maşina lui tata, un Opel Kadet, împreună cu mama şi bunica mea, coana Florica. Iminenţa războiului şi faptul că urmau să se facă rechiziţii masive, au favorizat hotărârea tatălui meu de a vinde maşina unui maior de la Comandamentul Teritorial Prahova, care era scutit de o eventuală rechiziţie. Înainte de a-i vinde maşina, tata a vrut să mă ducă într-un tur al României şi pentru asta şi-a luat o învoire de la serviciul militar pe care îl efectua la Cluj, ca sergent major, şofer al unui colonel, dar conducând maşina proprie. La vânzarea maşinii, tata a depus cei 200.000 lei la CEC, bani pierduţi, fiindcă şi astăzi, în anul 2000, când scriu aceste rânduri, am carnetul emis de CEC într-o cutie. La mare am stat numai trei zile la hotelul Rex din Mamaia, deoarece tata ca proprietar de hotel avea o reducere de 50% în toate hotelurile din cadrul unei asociaţii a hotelierilor, iar Rex-ul făcea parte din aceasta ca şi hotelul nostru, GOCIMAN de lângă Gara de Nord din Bucureşti. Prima dată fusesem vreo două săptămâni la mare cu câţiva ani înainte, dar eram prea mic şi nici nu am dat prea mare importanţă evenimentului. În următorii ani, statutul nostru de "foşti" ne-a pus în situaţia de a fi mulţumiţi dacă aveam ce mânca şi să ne îmbrăcăm decent, prin modificarea hainelor vechi de la tata, aşa că mersul la mare era exclus (în două cuvinte, după cum spunea cu mult haz amicul meu Cornel ŢANEA). Am revenit la mare în 1953, după operaţiile de flebită, când acest lucru mi-a fost facilitat de echipa unde jucam volei, Progresul ITB Bucureşti, plecând trei săptămâni cu o parte din colegii de echipă la mare într‑o vacanţă de neuitat. Printre aceşti colegi era şi unul din medicii care mă operaseră şi care mă urmărea, doctorul Dody LAZĂR, care m-a băgat la apă cu rănile de pe urma operaţiei încă nevindecate, însă în apa de mare s-au cicatrizat foarte repede. Cum pentru boala mea medicii îmi prescriseseră cura marină, am mai fost la mare în anul 1956 la Vila Rafinăriei Vega, unde tata lucra atunci ca probagiu şi în 1958 prin intermediul unei întreprinderi unde tata era paznic şi care îl transferase la Eforie la o vilă care trebuia păzită. În anul 1961 când eram inginer şi-mi cumpărasem o motocicletă MZ 175, am fost bineînţeles la mare, unde motocicleta atrăgea femeile precum hârtia de prins muşte şi am petrecut un concediu minunat, de care îmi voi aminti mereu cu deosebită plăcere. Ica provenea dintr-o familie cu stare socială şi materială foarte bune, tatăl ei era inginer şef al unui trust de construcţii, apoi arhitectul şef al raionului Ploieşti, cu un salariu substanţial şi în plus, mai proiecta câte o casă pe care lua bani buni. Ica s-a dus la mare anual de la vârsta de 7 ani cu mama ei (împreună cu sora Lala de 1 an), în tabere speciale, organizate pentru familiile salariaţilor Sfatului Popular din Ploieşti, aşa că avea marea în sânge şi îi era extrem de greu să renunţe la ea.

            Cum prin vara lui 1964 aveam o relaţie destul de stabilă, în sensul că, în ciuda libertinajului nostru ne petreceam majoritatea timpului liber împreună, am invitat-o la mare unde am locuit la o gazdă într-un bloc apropiat de Mamaia. Aveam destulă vechime ca amanţi însă până atunci nu fusesem mai mult de două, trei zile împreună. Văzându-ne singuri fără motive de restricţie, tineri eram, aveam destulă atracţie unul pentru altul aşa că am tras tare de noi şi făceam sex până nu mai puteam, după care picam laţi şi adormeam profund. În anul următor, deoarece îmi cumpărasem o maşină, un Trabant, am plecat la mare şi am stat la camping, iar de dormit, dormeam în Trabantul special amenajat pentru acest lucru. Cu saltelele potrivite nu numai că dormeam bine în maşină, dar protejaţi de perdelele făcute special aveam condiţii destul de bune pentru sex, deoarece schimbătorul de viteze era sus lângă volan şi nu ne incomoda. Singura problemă consta în faptul că nu puteam trage frâna de mână care s-ar fi ridicat la picioare între noi aşa că băgam maşina în viteză, dar trebuia să asigur maşina şi prin pietre la roţi, că de, era mare mişcare. Seara însă ne îmbrăcam frumos şi ne duceam la diverse localuri, în fiecare seară altul, unde mâncam câte ceva, Ica servea o băutură alcoolică şi dansam deoarece ne făcea mare plăcere. Fără să fie o strălucită dansatoare, Ica dansa bine şi mai ales elegant. Îmi aduc aminte cu plăcere cum într-o seară am făcut furori la un restaurant dansând Cha-cha, un dans apărut de curând, pe care numai noi ştiam să-l dansăm aşa că, la început, toată lumea s-a uitat la noi, după care au început şi ei să danseze, dar noi fusesem vedetele serii. În anul 1964 am fost la mare şi separat, Ica a fost într-o tabără studenţească la Costineşti, iar eu am fost vreo 5 zile cu nenea Aron, un ungur prieten al tatălui meu cu soţia, cu tata şi mama, fiind cazaţi la Hotelul Pelican. Acolo l-am cunoscut pe responsabilul Complexului Pelican, un tânăr de vârsta mea care mi-a facilitat o relaţie cu o suedeză care era singură şi venise la mare ca să facă schimb de hormoni. Femeia era cu vreo 5 ani mai în vârstă decât mine, era căsătorită cu trei copii şi cu toate că venise de vreo trei zile, era necuplată şi se alarmase teribil. Responsabilul, care le ştia pe toate, m-a recomandat pe mine şi m-am conformat deoarece femeia era pur şi simplu apetisantă, vorbea mai bine decât mine germana aşa că am renunţat la programul de vizitare a litoralului cu nenea Aron şi cu părinţii mei şi am stat toate cele 5 zile cu suedeza mea, pe care din păcate nu ştiu cum o chema, fiindcă o alintam "Liebling" aşa că doar acest apelativ l-am reţinut. Că am făcut cu ea fel de fel de experimente după o revistă suedeză cu care venise de acasă nu e de mirare, acum când scriu aceste rânduri mă îngrozesc însă de faptul că ambalat de situaţie nu am făcut sex protejat, fără să mă tem de contactarea vreunei boli venerice, deoarece "liebling" era de o curăţenie desăvârşită, iar despre SIDA pe vremea aceea nici nu se auzea. Femeia s-a lipit extrem de tare de mine şi nu mai vrea să mă lase să plec, însă obligaţiile mele de la servici nu-mi permiteau mai mult de cinci zile aşa că s-a despărţit de mine cu lacrimi în ochi, dar mi-a smuls promisiunea ca anul următor să venim din nou în aceeaşi perioadă cu toate că urma să vină şi cu soţul ei, dar să nu am grije de nimic, fiindcă totul va fi în ordine. În acelaşi an mi-am mai aranjat vreo 10 zile la Pelican unde prietenul meu responsabilul m-a introdus într-un grup de suedezi. Am avut relaţii cu una din suedeze, însă în anturaj erau fel de fel de bărbaţi dubioşi, vagabonzi din Constanţa, câţiva ţigani, deoarece suedezele erau turbate după bruneţi. Eu căutam însă să mă izolez cât puteam de grup unde regula era îmbătarea, cuvinte triviale ale bărbaţilor în româneşte, pe care străinii nu le înţelegeau ceea ce mie nu îmi pica bine. Un fenomen curios era absoluta fidelitate în timpul sejurului, deoarece românii au încercat sex în grup sau poşte, dar au fost refuzaţi în mod politicos, categoric, femeile îşi doreau un singur amant pe perioada concediului. La plecarea seriei, am prins o nouă serie şi o nouă suedeză, dar nu mi-a lăsat amintiri deosebite cu toate că lucrurile au fost extrem de agreabile, singurele amintiri le am de la prezervativele speciale pe care le foloseam în compania lor. Atunci am văzut prima dată, prezervative cu ghinturi, cu mustăţi şi alte minuni de genul ăsta. În anul următor, mi-a scris responsabilul şi am plecat la Mamaia unde am stat aproape tot sejurul cu "liebling" şi soţul ei care era un tip extrem de simpatic, dar se îmbăta bine şi se ducea la culcare lăsându-mi nevasta pe "mână". Când a plecat într-o excursie de patru zile la Istanbul m-a rugat chiar să dorm cu nevasta lui, fiindcă nu suporta să doarmă singură … şi am dormit cu ea. Afară de patima beţiei, motivată pe vremea aceea de faptul că la ei în ţară primeau băuturile tari cu mare dificultate … pe un gen de cartelă şi la preţuri exorbitante, suedezii sunt nişte oameni minunaţi cu un comportament deosebit de libertin şi se făcea un haz teribil de unul dintre ei care era "gelos" pe logodnica lui deoarece, la ei fidelitatea se ţine cu stricteţe numai în perioadele în care fac copii.

            Chiar după ce ne cuplasem bine, Ica a mai făcut un concediu în taberele studenţeşti de la Costineşti şi a cunoscut un neamţ, Walter, care a plăcut-o aşa de mult că i-a propus să o ia de soţie. Când s-a întors dintr-o excursie la Istambul, neamţul i-a adus "coupe-papier" pe care îl păstra cu mare plăcere, ale tinereţii valuri. Totul s-ar fi aranjat, dar când a venit neamţul în al doilea an şi au început să discute despre viaţa ei în Germania, acesta, care era maistru, nici nu se gândea să o lase să-şi continue studiile de inginerie şi aici s-a stricat clişeul, fiindcă a rămas ca el să se gândească şi dacă acceptă ca ea să-şi termine facultatea în Germania sau în România să-i scrie şi să se căsătorescă. Ca dovadă asupra libertinajului nostru, în anul în care Walter a venit din nou în România, Ica s-a dus şi l-a aşteptat la Oradea, cum a ajuns cu o zi înaintea lui, a trecut pe la un coleg de facultate ungur, dar a fost primită foarte prost de soţia acestuia, aşa că a hotărât să se răzbune pe ea şi la plecare i-a spus lui la ce hotel locuieşte şi acesta a trecut mai târziu pe la ea şi au făcut sex. Tot de la Walter, pe lângă multe alte cadouri aduse din Germania, Ica a purtat cu mare plăcere un pulover reuşit, cu dungi orizontale frumos colorate care îi venea de minune. La rândul meu, eu i-am povestit excursia din Jugoslavia şi din cele trei aventuri i-am relatat-o numai pe cea cu curvele şi cu franţuzoaica din campingul de la Belgrad. De obicei nu discutam despre aventurile noastre, dar ca să confirmăm regula aceasta a fost o excepţie când ne-am confesat, după care a urmat însă … dar nu se compară cu tine … şi cum cei doi tineri nebuni aveau a lor "joie de vivre" mai trăgeau un sex, considerându-l cel mai bun dintre cele mai bune. După ani şi ani, ne mai aminteam cu plăcere de unele secvenţe din viaţa noastră, iar când am început să scriu îi citeam câteodată unele pasaje din memoriile mele şi se bucura împreună cu mine, ca doi copii nebuni ori ca doi bătrâni nebuni. Am ţinut unul la altul, iar amintirile plăcute au făcut să nu ne destrămăm odată cu trecerea timpului din contră, parcă odată cu trecerea timpului, trecutul nostru comun ne-a apropiat din ce în ce şi poate acesta a fost suportul moral al trecerii mai uşoare prin flăcările vieţii care nu ne-au ocolit.

            În 1966 mi-am cumpărat un cort mic şi mergeam tot cu Trabantul la Camping, dar ne instalam cortul şi dormeam în el care era casa noastră, intimitatea noastră, cuibul nostru de nebunii nocturne deoarece ziua intram în cort foarte rar, când ne excitam prea mult pe plajă şi simţeam nevoia să ne uşurăm. Era un cort românesc din primele generaţii, fără cameră de dormit, în două ape şi care nu avea fermoare, acestea fiind înlocuite cu capse şi şnururi. Ca mărime era însă acceptabil deoarece prietenul meu Dan CUCU din Constanţa, venit la noi la camping în vizită, a băut puţin mai mult cu Ica şi în starea în care era, a rămas să doarmă cu noi. Am dormit destul de comod în trei, ba mai mult, trezit de sforăitul lui, am tras o partidă cu Ica de mama focului fără să-l deranjăm pe vremelnicul chiriaş. În acel an am cumpărat de la nişte nemţi două paturi pliante colorate superb, unul roşu, altul albastru şi un umbrar galben cu beţe solide, lucru nemţesc. Prin relaţiile mele filatelice am canalizat nişte sume de bani la mătuşa Visia din München, iar prietenul meu Nicuşor PETRESCU şi soţia lui Cati, au făcut marele sacrificiu de a lua banii şi mi-au cumpărat un cort superb de trei persoane care a fost mândria campingului timp de patru ani, până au apărut noi generaţii de corturi. Devenisem deci oameni de camping unde mergeam cu regularitate împreună cu Alexandru şi credeam că totul va fi mereu aşa … dar nu a fost să fie. Interesant este faptul că primul camping l-am făcut lângă hotelul Pelican, ultimul hotel spre nord în anul acela, apoi an de an, Campingul a fost mutat spre Nord, odată cu extinderea hotelurilor din Mamaia, până am ajuns la Năvodari de unde se vedea noua rafinărie Midia, în construcţie şi bateriile antiaeriene. Campingul era un lucru aparte, ne cunoşteam între noi, ne ajutam, ne programam concediul următor. Cu domnul Willy, un austriac ce lucrase în Statele Unite şi cu care vorbeam englezeşte, am fost împreună vreo patru ani. Noi campam totdeauna pe prima linie … la malul mării (eram mărari), cu toate că de două ori am fost inundaţi de creşterea valurilor, plus o inundaţie provocată de o ploaie torenţială. Tot la Camping am cunoscut o familie de olandezi, Ria şi Rien Plÿter, cu care ne-am împrietenit destul de bine, ei ne-au vândut la un preţ modic barca lor pneumatică de o rară frumuseţe. Alexandru se îndrăgostise de ea şi au insistat să o luăm, cu toate că le-am spusn că nu avem bani pentru asta, iar în anul următor au venit la noi la Ploieşti şi am luat de la ei radiocasetofonul Philips care dăinuie şi astăzi. Am continuat să ne scriem de sărbători, iar ei în amintirea României şi a noastră au botezat copii Mircea şi Ileana. De la nişte cehi pe care îi ajutasem cu benzină, într-o perioadă în care străinii nu primeau benzină decât pe valută, am cumpărat un cort mare "Mamaia" şi am rămas în relaţii excelente deoarece ne-am suprapus vreo patru sezoane cu ei. Acasă, în amintirea campingului, iubitului camping, ne aşezam în nişte fotolii de plajă confortabile cumpărate de la nişte polonezi simpatici, de la care cumpăraseră fotolii de acelaşi tip atât Dan CUCU cât şi domnul Willy.

            Când în 1972 am contactat o hepatită, cu toată interdicţia de a merge la mare am fost totuşi o săptămână în toamnă, aşa cât să ne satisfacem … damblaua … e drept că în anii următori, porţia de soare a fost raţionalizată şi aveam grijă ca o bună parte din timp să stau la umbră, creată sub o pânză proiectată special de mine, "vaporul", pe care o întindeam în fel şi chipuri.

            În 1983, după ce Ica a fost operată, cu toate că starea ei fizică şi morală erau excelente, nici nu s-a pus problema de a merge la mare, aşa că am renunţat toţi trei din spirit de solidaritate cu ea. În concediu am înlocuit marea cu trei sau chiar patru ieşiri săptămânale la Snagov, găsisem un loc minunat la Vila 24 unde mergeam cu barca pneumatică şi în afara plimbărilor scurte cu barca şi a băilor prelungite pe care le agrea, Ica stătea la umbră pe paturile pliante sau în fotolii şi ne-am mulţumit ca şi cum am fi băut o cafea decofeinizată. Nevoia copilului de a merge la mare, plus faptul că pentru arterita mea cura marină era benefică ne-a făcut să gândim alte soluţii. Să fac camping numai cu Alexandru era practic imposibil deoarece erau probleme destul de mari, mai ales la instalarea taberei, unde priceperea şi tenacitatea nemţoaicei era greu de înlocuit. Nici gospodăria nu era prea uşoară, dar în schemă am înlocuit o nemţoaică cu a altă nemţoaică şi noua echipă arăta astfel: eu, Alexandru, cumnata mea Lala cu nepoţii Cătălin şi Vlad. Soluţia era bună deoarece noi aveam două corturi, în cel mic stătea Lala cu Cătălin, iar noi ceilalţi în cel mare. Cum cumnatului meu Călin nu-i pria marea, iar pentru Ica era interdicţie, soluţia a fost destul de bună şi convenabilă pentru toţi. Probabil că multe lucruri i-au picat rău bietei femei după mamectomie, însă interdicţia de camping era în mod cert o lovitură extrem de grea. Campingul intrase în viaţa noastră şi era unul din puţinele locuri şi momente unde ne încărcam realmente bateriile, fiindcă în anul în care colegii mei doctorii ne‑au convins să mergem cu ei la mare, am simţit lipsa campingului. Am evadat într‑una din zile la camping unde am dat de mulţi cunoscuţi şi era parcă aşa de frumos, încât era cât pe aci să înoptăm acolo la ei, în locul pe care îl iubeam, unde ne simţeam cel mai bine, dar ne-am întors cu regret la hotel unde ne aşteptau amicii noştri doctori, cărora din delicateţe nu le-am spus nimic. Sigur că atmosfera cu prietenii mei din copilărie, din liceu, era minunată, dar faptul că de trei ori pe zi trebuia să te îmbraci pentru a merge la restaurant, contrasta puternic cu libertatea totală de la camping, unde nu puneai pe tine haine ca lumea uneori chiar şi o săptămână, dacă nu chiar tot concediul, fiindcă o plimbare sau o vizită prin Constanţa se puteai face în pantaloni scurţi, în şort. Într-o dimineaţă mergând la servici, am văzut cum sub podul de la gara din Ploieşti un ţigan ieşea din căruţa lui cu coviltir cu o faţă extrem de mulţumită de parcă părăsea Intercontinentalul. Meditând odată, la camping, asupra acestei secvenţe l-am înţeles pe om mai bine şi i-am dat dreptate, se simţea stăpân pe soarta lui, fără şefi, fără pontaj şi alte obligaţii, pentru el stupide. În anii următori, datorită faptului că băieţii crescuseră şi mă puteau ajuta din plin, plecam în maşină cu Alexandru şi Cătălin, iar Lala venea cu trenul cu bagaje cât putea să ducă ea cu Vlad. Nu am avut vreo problemă cu instalarea taberei sau vreo problemă disciplinară cu băieţii, din contră s-au comportat excelent, chiar dacă uneori îi ţineam din scurt, poate mai mult decât trebuia. La camping se lucrează destul de mult şi permanent se iveşte ceva de făcut, dar cum eram cinci persoane lucrurile au ieşit bine şi tot restul vieţii o să-mi amintesc cu plăcere de acele momente. Băieţii erau tare cuminţi şi destul de rar ieşeau din vorba lui "Onkel Mircea". Ica venea şi ea în inspecţie, uneori neopinată, profitând de câte o deplasare la Rafinărie Midia din Năvodari, lipea de deplasare o duminică şi vreo două zile de liber şi ne bucuram că eram cu toţi, mai ales că odată s-a întâmplat să treacă pe acolo şi Doru cu Ştefan şi Călin. Cu toate că aveam fel de fel de umbrare, care nici ele nu te protejau eficient de soare, Ica nu manifesta vreo grijă în expunerea la soare, iar dacă îi era frică de ceva, se temea să se bronzeze ca nu cumva să o vadă profesorul TRESTIOREANU la controlul periodic.

            Prima dată după operaţie, Ica s-a dus la control din trei în trei luni, apoi la şase luni şi în final anual, profesorului îi ducea un buchet de flori, deoarece era singurul lucru pe care îl accepta, fiindcă după terminarea programului, punea toate florile în maşină şi le ducea la mormântul soţiei lui, ce om! Prin 1988 în timp ce consulta o bolnavă, profesorul Ion TRESTIOREANU i-a pus acesteia capul în braţe şi a murit subit. Pentru Ica decesul profesorului a fost crucial, deoarece de atunci nu s-a mai dus la control, iar încercările mele timide au fost respinse sistematic cu mult tact, prin minciună sau chiar brutal, violent. Ce rău îmi pare acuma că am cedat la acest capitol … dar după operaţie cedasem atâtea încât …

            În 1989, fiindcă Ica a insistat foarte mult să mergem cu toţii la mare, renunţasem la schema cu campingul deoarece familia POPESCU se pregătea să emigreze în Germania şi l-am rugat pe prietenul nostru Dan CUCU, un om cu relaţii serioase în Constanţa, să ne facă rost de o cameră la un hotel cât mai aproape de plajă. Am considerat că astfel Ica va sta mai puţin la soare, fiindcă în condiţii de camping stai în bătaia soarelui toată ziua, de dimineaţă până seara. În general a fost un concediu agreabil, mai degajat, iar faptul Dan, Gabi şi Radu au venit aproape zilnic pe la noi, uneori conform obiceiului de la camping rămânând şi noaptea, a contribuit la faptul că a fost un concediu de neuitat. De unde să ştim atunci că era ultimul concediu pe care-l petreceam în şase, fiindcă în vara lui 1990 nu ştiu de ce am sărit marea, iar în decembrie 1990 m-am procopsit cu un puseu de flebită care m-a pus la pat şi din rău în mai rău m-am pensionat, nu am mai putut să merg la mare, Dan a murit subit în 1991, Ica în 2000 şi multe altele. Dacă am fi ştiut poate am fi încercat să profităm mai mult, dar probabil că atâta ne-a fost dat. Ca să o protejez pe Ica, în unele după amieze, îl lăsam pe Alexandru să plece singur şi noi rămâneam amândoi profitând de condiţiile bune pe care le aveam, dar mai ales de posibilitatea de a face duşuri fierbinţi, trăgeam câte un agreabil experiment sexual, aşa că îmbinam utilul cu plăcutul. Ica nu a renunţat însă la mare şi an de an, şi-a făcut rost de cel puţin o repriză de 5-6 zile la mare, mai cu o deplasare prelungită, mai cu o bucăţică de  concediu pe care în ultimii ani le-a făcut la Gabi, înainte şi după moartea lui Dan.

            Regulile primite de la regretatul profesor TRESTIOREANU nu le-a respectat, fiindcă a continuat să bea băuturi tari şi să fumeze câte un pachet de ţigări Snagov, iar cafelele erau nelipsite. Uneori eram pur şi simplu uluit când o surprindeam dimineaţa cum îşi pune vodcă într-un păhărel de ţuică şi dacă o întrebam, îmi răspundea că l-a pus ca să-l bea în tot cursul zilei, de urmărit nu o puteam urmări, fiindcă avea mai multe sticle deschise puse în diverse locuri. Ca şi în alte capitole am abandonat bunele oficii şi m-am rugat la Dumnezeu să o ajute cât o crede el de cuviinţă, fiindcă ea nici nu credea, cu atât mai mult nu se ruga, ba mai spunea şi vorbe de genul … la ce foloseşte ? Lucrurile pozitive au fost mierea şi laptele de dimineaţă, regimul alimentar regulat şi deosebit de sănătos, fără prea multe rântaşuri, grăsimi sau dulciuri, spălatul cu apă rece dimineaţa şi probabil moştenirea biologică viguroasă a locuitorilor din Bucovina de Nord.

            Din păcate uitarea a jucat un rol foarte important în drama care urma să se deruleze în următorii ani, uitarea bat-o vina. Din partea ei nici nu este de mirare, totdeauna a tratat cu mare indiferenţă problema sănătăţii şi numai cu mare efort, după lungi discuţii la limita sau peste limita scandalului, am mai împins-o din când în când să treacă pe la un medic, de care nu duceam lipsă deoarece aveam cel puţin 10-12 colegi de liceu sau soţiile lor medici apreciaţi în Ploieşti. Dar eu ? … cel care a avut în permanenţă grije de toţi ceilalţi, cum să-mi explic această nepermisă eroare, această oboseală, cedare în faţa încăpăţânării ei de a nu se duce la un medic cunoscut de mine. Există destule explicaţii pentru această penibilă situaţie, pe primul loc se situează declinul meu fizic şi chiar psihic, apărute după pensionare, nu declinul s-a datorat pensionării ci reciproc în avalanşă. A trebuit să lupt din răsputeri să mă stabilizez la un nivel acceptabil prin regim alimentar strict, cura lui Kuhne, respiraţie YOGA, gimnastică Bürger, consumarea ceaiurilor de 14 plante preparate de nea Costică GEANTĂ din comuna Bătrâni de lângă Vălenii de Munte, la care în ultima vreme se adaugă curăţarea limbii de dimineaţă şi gargară cu o soluţie de bicarbonat de sodiu. O stabilizare propriuzisă nu am reuşit, deoarece în fiecare an mai pierd câte puţin din nivelul de sănătate, vitalitate sau mobilitate, am început să mă obişnuiesc cu durerile de picioare odată cu venire anotimpului rece şi încă multe alte probleme. Al doilea motiv este în mod cert faptul că mama şi-a fracturat în decembrie 1996 colul femural, după care a stat imobilizată la pat aproape patru luni, iar îngrijirea ei a fost pentru noi o problemă dramatică. Spălatul, plosca, pemperşii, vomatul, sculatul noaptea au fost lucruri care ne-au dezorganizat şi dintr-o familie care o ducea greu, am ajuns să o ducem şi mai greu. Pe lângă alte disconforturi, noul post de ţucălăreasă mi-a dat ficatul peste cap şi cu toate că între timp mi-am revenit, au rămas sechele, ficatul meu nu mai este ca înainte, a devenit mult mai vulnerabil, mai sensibil. Din cauză că mama a ocupat camera lui Alexandru, aceasta a trebuit să se mute la ea la bloc şi am fost lipsiţi de prezenţa şi chiar ajutorul lui, iar el de un regim mai regulat de viaţă, ca mese ordonate şi altele. Cu toate că îmi vine greu să recunosc, accidentul mamei a fost startul destrămării vieţii noastre de familie. Trebuie să afirm cu sinceritate că în această perioadă extrem de grea din viaţa mea, Ica a fost în totalitate alături de mine comportându-se extraordinar, a făcut cele mai scârboase munci fără să crâcnească, ştiind că mirosul de fecale eu îl suportam mai greu, a preluat integral aceste lucruri, până când, văzând cum şi ea începuse să nu mai suporte, am inventat un sistem cu nişte măşti speciale în care pulverizam o substanţă puternic mirositoare pentru a contracara mirosul insuportabil.

            Situaţia materială era dezastruoasă, cu pensia mea derizorie faţă de cerinţele unui intelectual, a fost iniţial mai mică decât cea pe care o avea Ica şi pe ici pe colo, acest lucru se vedea că îi face mare placere, iar când s-au recalculat prin 1999 pensiile şi a mea a devenit puţin mai mare decât a ei s-a mirat. Mai compensam câte ceva cu banii obţinuţi de la cursurile de calculatoare pe care le ţineam la diverse firme sau întreprinderi, la care s-au adăugat, deloc de neglijat, meditaţiile particulare făcute acasă şi întreţinerea programului de salarii la S. C. AUSTRIA SERV S.R.L., la care administrator era prietenul meu Horia Roşca şi S. C. TIAB S. A. unde director era prietenul şi colegul meu de facultate Viorel BOGATU. După căderea mamei, am avut din ce în ce mai puţin timp, mai ales că Ica avea servici de unde aducea bani serioşi, comparativ cu prăpădita mea de pensie. Mama, chiar după ce a putut merge la baie cu sprijinul unui suport primit de la o societate de binefacere din Olanda, făcea destul de des pe ea cu toate că i-am amenajat un scaun special cu o găleată şi capac, un fel de miniprivată. Faptul că mama a fost recalcitrantă la orice încercare de a aduce pe cineva să facă gimnastică recuperatorie sau să facă unele mişcări cu noi, a făcut ca declinul ei fizic şi chiar psihic să devină evident. Când Ica încerca să facă unele mişcări cu ea, urla ca din gură de şarpe, aşa că am renunţat la recuperare şi am făcut câte ceva măcar să fie în stare să poată merge la baie ziua, ca să ne mai scutească de mizerie. Ce să mai spun despre cheltuielile cu pemperşii, păturelele şi alte produse din acestea, care au luat proporţii alarmante şi nu se întrevede posibilitatea de a le diminua. În 2000-2001 cheltuiam cam 1000000 lunar (1$=25.000-27000).

            Dacă de la Ica nu au venit semnale negative în privinţa sănătăţii şi cum celelalte semnale erau destul de puternice, imperioase, despre problemele ei am uitat ca de necazuri, acum îmi pare sincer rău, regretele tardive nu au vreo valoare sau influenţă asupra dramaticei desfăşurări a vieţii. Aparent, Ica s-a simţit bine în aceşti ani, a fumat, a băut, a făcut anual unul sau chiar două sejururi la mare, şi-a făcut Revelioanele şi excursiile aşa cum şi-a dorit, în limita pungii ei, acasă nu avea mari problema, fiindcă făcea aproape tot ce voia. Trebuie să menţionez un lucru esenţial, a avut grijă de noi … cu toate că despre casa noastră nu se poate spune că era un model de curăţenie … era destulă ordine, iar felul în care ne-a hrănit a fost exemplar, deoarece mâncam permanent lucruri proaspete, sănătoase şi gustoase. Ica nu era o vrenică şi nici măcar iute la treabă (Călin, cumnatul meu, spunea mai în glumă mai în serios despre cele două surori, că le făcuse mama lor cu două mâini stângi), dar în momentul când aceste lucruri mi-au revenit integral, mi-am dat seama că a făcut foarte multe şi trebuie să-i fiu recunoscător pentru toţi anii în care ne-a îngrijit, pe mine şi mai ales pe Alexandru. Recunoscător îi sunt şi mamei mele care ne-a ajutat mult şi din tot sufletul pe o perioadă extrem de lungă, fiind bunica, mama, soacra, servitoarea iubitoare, devotată şi neplătită. Ba din contră, din chiriile pe care le-a luat cu mari eforturi, fiindcă chiriaşii ei îi creau mari probleme, o necăjeau ziua şi chiar noaptea, făcând chefuri sau ascultând radioul prea tare, a strâns banii cu care a plătit avansul la apartamentul din centru. Ca să fie sporul şi mai mare, a apucat să depună bani, chiar la început, la nişte fonduri de ajutorare, loterii, îndemnată de vecinul ei, maiorul SRI Nicolae OPREA, şi a câştigat o groază de bani deoarece, a avut intuiţia de a se opri la timp, lăsând în joc o sumă modică pe care desigur că a pierdut-o, dar a pierdut din câştig. Apoi, la intuiţia ei s-a adăugat şi a mea care, după o perioadă în care am depus banii cu dobândă importantă la Banca Agricolă, am simţit parcă ceva şi i-am scos cumpărând valută pe care am depus-o la bancă, fiindcă mi-a fost teamă să-i ţin în casă. Am luat şi noi o plasă destul de importantă cu un coleg şi bun prieten al lui Alexandru, Florică NEAGU care ne-a convins să împrumutăm cuiva cunoscut de el, bani cu dobândă de 5% pe lună, plătibilă trimestrial. Când persoana a încetat să ne mai dea dobânda, recuperasem practic cei 1000 DM ai mei însă Ica nu a recuparat decât vreo treime din cei 800 $ pe care i-a depus, fond la care adăugasem şi eu 400 $. Faţă de atitudinea ei generală nu s-a manifestat prea virulent la adresa lui Alexandru, poate din compasiune faţă de el, care a băgat şi pierdut în afacerea asta vreo 3000 $, o parte din agoniseala lui din ce a lucrat în Emirate şi nu cred că a recuperat jumătate. Nu vreau să mă laud singur, dar dacă nu eram eu şi intervenţia mea promptă, Alexandru ar, fiindcă băgat mai mulţi bani, dar eu i-am spus că am riscat o sumă destul de importantă şi e bine să ne oprim. Văzând starea mamei lui şi situaţia noastră, Alexandru s-a oferit să preia el datoria şi a rămas, teoretic, că urmează să ne dea 1000 DM şi 1200 $ din care chiar ne-a dat 200 $ spunând el că e mai bine să rămână dator cu o sumă rotundă.

            În anul 1997 Ica s-a pensionat, iar în viaţa noastră a început un nou capitol, cu toate că din punct de vedere al organizării, modificările nu au fost radicale şi nu am simţit vreun şoc puternic. A fost chiar plăcut, fiindcă aveam mai mult timp unul pentru altul şi aşi putea afirma că eliberaţi de stresul ajungerii la servici la oră fixă, am simţit o mare, foarte mare eliberare. Despre ajungerea la servici a soţiei mele se pot spune foarte multe lucruri, însă în nici un caz că se prezenta la ora fixată. Cât timp a lucrat la proiectare în cadrul Uzinei de Utilaj Chimic din Ploieşti nu a fost vreo problemă, întrucât acolo, directorul Eugen TOMA era o mână de fier, care dispusese ca la ora 7.05 să fie închise porţile care se mai deschideau doar înainte de ora 8 şi în plus, evidenţa prezenţei se făcea cu ceas de pontaj cu cartele, aşa că singura soluţie era să te duci la timp la lucru. Şi în perioada Uzinei, destul de des intram în alertă şi făceam curse de raliu ca să ajungem la timp la poarta principală, unde o depuneam în ultima clipă, dar în general nu erau probleme frecvente sau majore. La Ica nu problema sculatului era lucrul cel mai important, fiindcă se scula cam pe la 5.30, dar făcea un lapte cu miere, bea cafeaua, fuma vreo două ţigări şi stătea interminabil pe closet fiind cam constipată, la propriu. Apoi urma aranjatul şi îmbrăcatul, care parcă nu se mai termina, cu toate că nu se farda sau ruja, iar eu aşteptam în maşina pornită ca să putem pleca şi ea … nu mai venea, nu mai venea … de câteva ori m-am enervat şi am plecat singur abandonând-o. Dacă am încercat să discut mai serios cu ea această problemă îmi răspundea în două feluri: candid, nevinovat şi minţind fără pic de jenă sau drastic tip Hitlerjugend, adică impertinent, de sus, aşa că am renunţat la acest capitol la fel ca la alte multe lucruri. În cei 7 ani cât am trăit împreună înainte de a ne căsătorii, am remarcat unele defecte, nu dintre cele mai mici, care nu mă deranjau prea mult la o amantă. Când a rămas însărcinată, fără posibilitatea unui chiuretaj, exclus pe vremea lui ceauşescu, în discuţia serioasă pe care am avut-o înainte de căsătorie i-am smuls unele promisiuni, crezând că o parte importantă din ele vor fi onorate, dar m-am înşelat amarnic. Cu regret trebuie să constat, retrospectiv, faptul că mariajul nostru nu a început cu fastul şi sentimentele obişnuite pentru această ocazie, a fost un lucru de pură convenienţă, făcută în grabă şi fără prea multe comentarii, cu toate că ţineam destul de mult unul la altul, eram practic un cuplu având o vechime de 7 ani. Poate că ne-am fi căsătorit şi fără această presiune a sarcinii, dar după mai mult timp, fiindcă eu nu eram hotărât la acest pas din cauza sănătăţii mele, pe care nu puteam să pun mare bază, aşa cum aveam să constat din păcate pe parcurs. La căsătoria civilă, amânată din cauza numelui ei Viorica Ruxanda care fususe scris greşit Viorica Ruxandra, a participat numai Lala sora ei, iar cununia am făcut-o la Schitul Darvari, fiind cununaţi de familia ŞERBAN, mătuşa şi unchiul meu. După cununie am fost invitaţi la masă de naşi la Casa Oamenilor de Ştiinţe şi am venit la Ploieşti de unde am plecat în grabă către Sibiu, unde stabilisem să ne petrecem noaptea nunţii. Pe drum, am luat până la Sinaia doi lăutari pe care i-am dus gratis cu condiţia să ne cânte, aşa că am avut parte şi de lăutari, interesantă coincidenţă. La Ploieşti familia ei a organizat o masă la care se pare că au fost invitaţi şi ai mei, dar nu ştiu nici dacă s-au dus, nici alte amănunte, deoarece nu am discutat cu nimeni despre acest lucru. La Sibiu ne-am instalat la Hotelul "Împăratul Roman", iar seara am luat masa la restaurantul hotelului, unde am întâlnit familia Ion CRĂCIUN, chiriaşii noştri din Ploieşti, cu fata lor Vali şi ginerele, aşa că am avut parte de o masă plăcută cu antren, muzică, dans. Deoarece nu reţinusem locuri din timp, am găsit cu mare greutate şi ciubuc, o cameră mică cu un singur pat, lucru care nu ne-a deranjat prea mult, pentru o noapte a nunţii care oricum nu era destinată somnului. Sexul din acea noapte a fost devastator, nu numai din cauza semnificaţiei speciale pe care o avea, eram proprietar de mustăcioasă cum se spunea prin cartier, dar a fost amplificată din cauza unei perechi vecine ale căror gemete se auzeau prin peretele de lângă patul nostru. Probabil că nu numai ei ne-au stimulat pe noi, dar în mod categoric şi noi pe ei, aşa că am strigat cât am putut şi la un moment dat chiar ne-am bătut unii altora în perete, a fost o experienţă aproape unică, asemănătoare doar cu cea făcută în patru la "Joia Tineretului" în compania lui Sorin STROE. Dimineaţa, când am mai făcut o repriză, am încercat să bat în peretele vecinilor, dar aceştia probabil plecaseră, aşa că frumoasa experienţă se terminase odată cu venirea zorilor, rămânând doar o amintire. Tot ce îmi mai amintesc este faptul că plimbarea prin oraş am făcut-o în pantaloni scurţi şi şort, cu toate că eram pe data de 21 octombrie 1967, dar era cald şi un soare care ardea. Ica a luat de la o dugheană un plic filatelic, în care am găsit un timbru foarte rar, valoarea mare a primei serii de picturi româneşti, aşa că am mai luat unul şi încă unul, până le-am luat pe toate, deoarece în fiecare plic se găsea acest timbru, iar valoarea unui astfel de timbru era mare. După socoteala mea de atunci, din câştig ne-am scos drumul la Sibiu, hotelul şi masa de seară. Revenind la promisiunile prematrimoniale, puţine au fost încercate, mai puţine parţial realizate şi extrem de puţine onorate integral. Cine crede că poate schimba radical o femeie se înşeală amarnic, este un dobitoc şi pot depun mărturie în acest sens, cu tot regretul. După ce a pierdut sarcina cu Nicolae sau Niculina, Ica a spus că nu vrea să mai facă copii, fiindcă nu are chef de aşa ceva. (Aşa stabilisem că se va numi copilul, datorat exclusiv restricţiilor impuse de nicolae ceauşescu întreruperilor de sarcină, dar când am stabilit acest lucru, am uitat de neşansa tuturor copiilor cu numele de Nicolae din familia Gociman, Nicolae Gociman murise tânăr, iar fiul lui Jeni, Nicuşor Ţînţu deasemenea … pierderea sarcinii pentru Ica a confirmat această regulă). Când tata a auzit acest lucru, i-a explicat clar că nu are ce căuta în familia noastră dacă nu are de gând să facă măcar un copil. Spre norocul ei, a rămas însărcinată cu Alexandru destul de curând, cu toate că în ultimii ani noi nu ne protejasem, fiindcă practic ea nu rămânea gravidă, dar şi mama ei a făcut-o pe ea greu, iar pe Lala accidental, după încă 6 ani. Despre discuţia dintre tata şi Ica am auzit mult mai târziu de la mama, din pură întâmplare, fiindcă Ica nu mi-a spus nimic, iar tata credea că ştiu de la ea. Faptul că a rămas însărcinată cu Alexandru, este încă o dovadă că Ica era ferm convinsă să rămână împreună cu mine, lucru pe care îl făcea din motivele ştiute de ea, fiindcă ştia să-şi planifice destul de bine viaţa.

Când s-a văzut scăpată de poartă, paznici şi cartelă de pontaj, Ica a simţit o mare uşurare şi cum vreo doi ani nu a fost nimeni la poarta secţiei din strada Nicolae BĂLCESCU, cucoana şi-a pus poalele în cap şi profitând de un şef care ţinea la ea mai mult decât obişnuit, a făcut ce a vrut. Înainte de a ne căsătorii, noi avusesem o relaţie deschisă şi singura condiţie pe care ne-o impuneam era să ne protejăm cu prezervative, în cazul unei relaţii în afara cuplului. Din aceste aventuri extra cuplu, ne-am ales cu un Trihomonas, dar l-am rezolvat rapid cu medicamente trimise din Ungaria de Nenea Aron, a trebuit să mai reluam tratamentul la câţiva ani după căsătorie apoi, culmea, eu m-am vindecat, iar ea a rămas cu unele probleme pe care a încercat să le rezolve cu ajutorul lui Ştefănel. Eu am mai avut la un moment dat o relaţie, din care în urma unui sex oral m-am ales cu o scurgere, dar nu a trebuit să mărturisesc nimic, fiindcă Fredi MERTL, căruia i-am spus despre acest lucru chiar la el acasă, de faţă cu Dorina şi Ica, a dres-o excelent, spunând că mulţi mai sensibili au luat aşa ceva de la ştrand şi mi-a dat medicaţia salvatoare. După căsătorie, nu am schimbat prea multe în această direcţie, dar fără să lipsim de acasă sau să facem publică o relaţie extraconjugală, dacă a fost ceva discret a fost trecut neobservat. Aveam obiceiul să nu ne punem prea multe întrebări unul altuia şi când soacra mea m-a întrebat odată de unde vin aşa de târziu i-am replicat:

            - De ce mă întrebi dumneata, când Ica nu mă întreabă ? … la noi nu există acest obicei, dacă cel care vine de undeva are ceva de spus, o spune singur fără să fie întrebat de celălalt. Era o metodă a noastră de a nu ne face probleme din lucruri pe care oricum nu le-am fi putut controla, nici eu pe ea, dar nici ea pe mine. Cu soacra mea această discuţie nu a mai fost reluată vreodată.

            Revenind la întârzieri … când au fost mutaţi în sediul central, cu portar şi oră de intrare fixă, pentru Ica a fost un dezastru şi era mereu admonestată de şefii ei, figura pe toate listele cu întârziaţi, fără însă să se jeneze câtuşi de puţin de această situaţie delicată, jenantă, de a fi alăturată unor elemente decăzute, declasate … ea inginera Viorica GOCIMAN. După mutare în sediul central al IPIP, cu toate că profesional era strălucită, totdeauna a luat prime diminuate, a fost promovată sau avansată mult mai târziu decât alţii mai slabi cotaţi profesional decât ea, iar la negocierea salariului a primit salariu mai mic. Nu am putut să înţeleg această atitudine stranie a ei referitoare la acest capitol, uneori îmi lăsa impresia că se mândreşte cu această ipostază nefericită în care se plasase singură şi de bună voie. Chiar ieşirea ei la pensie a fost grăbită de conducerea institutului, care a răsuflat uşurată că a scăpat de un astfel de angajat care le crea mari probleme, aşa cum devenise ea în ultima vreme.

            Este lesne de imaginat că şi pentru noi, problema era destul de stresantă, aşa că în momentul eliberării de ea am simţit o mare uşurare, o foarte mare uşurare. Îmi era destul de greu şi mie deoarece lucrasem ani buni de zile în colaborare cu specialiştii de la IPIP, iar când treceam pe acolo pentru diverse motive, rar scăpam ca să nu îmi spună cineva să mai vorbesc cu Ica, să vină şi ea la timp la servici. Nu ştiau ei că de nenumărate ori mă sculam şi eu cu ea în mod special ca să o aduc la timp la lucru, dar o aşteptam minute în şir în maşină, iar până la urmă spre marea mea dezamăgire tot întârziam, efortul meu fusese în zadar. Am avut şi eu un coleg de servici la IPCUP, tehnicianul Dimitrie BALICA, un om extrem de talentat şi bine crescut, un pictor bun, care considera că el poate să vină la servici când doreşte, fiindcă face lucrări deosebite etc., etc., dar la IPCUP se lucra în alte condiţii şi în loc să se ia măsuri disciplinare, el era numai ridiculizat, lucru de care nu se sinchisea.

            Ica a continuat să se scoale între ora 5 şi 6 cu toate că ceasul deşteptător nu mai suna ca înainte, când eu mă rugam minute în şir de ea să plece la baie, dar după ce se învârtea prin baie, fuma, bea cafeaua se mai băga uneori în pat să mai tragă un pui de somn sau, uneori, cu gândul ascuns de a mai trage puţin de mine, fiindcă pasiunea ei a fost sexul matinal. Când uneori mă convingea să o facem sub presiunea timpului, sub ameninţarea întârzierii de la servici, se excita teribil şi avea cele mai virulente şi exteriorizate orgasme, după care se îmbrăca repede şi pleca foarte mulţumită la servici. Acum nu mai exista presiunea ajungerii la servici, dar rămânea vechiul clişeu aşa că, după pensionare, pot să spun că în pofida faptului că nu mai eram tineri, am petrecut câteva luni de miere mai, mai, ca în perioada adevărată şi de care îmi voi aminti cu mare plăcere câte zile o să-mi mai hărăzească Dumnezeu pe lume asta.

            În general însă, a trebuit să coborâm destul de mult ştacheta nivelului de trai, fiind presaţi din toate părţile, nu foarte stresant, dar apăsaţi în mod continuu şi agravant pe măsura trecerii timpului. Dintre elementele negative subliniez vârsta, sănătatea, boala mamei care stătea aproape la pat, diferenţa de câştig dintre doi ingineri cu poziţii bune şi doi pensionari cu pensii micuţe, iar mama cu o pensie de urmaş mizeră. A trebuit să ne organizăm extrem de rapid în sensul renunţării la cât mai multe din lucrurile pe care înainte le făceam în mod curent. Circulaţia cu maşina a fost redusă la maximum, achiziţionarea de îmbrăcăminte a fost practic exclusă, alimentele le cumpăram cu mare grijă, fără însă a mânca prost.

            Un moment extrem de greu a fost cel în care a trebuit să-i cerem şi lui Alexandru să contribuie cu o sumă de bani deoarece nu mai făceam faţă. Ţi se rupe sufletul pentru copilul căruia ai fost obişnuit să-i dai toată viaţa, cu mare bucurie, să vezi cum i se luminează ochii când primeşte un cadou care îi face plăcere şi la care nu se aştepta, iar acum trebuie să ceri de la el. Este drept că atitudinea lui Alexandru ne-a uşurat sarcina, fiindcă ne-a oferit fără probleme, firesc, suma de 300000 de lei pe lună şi am fost uşurat şi bucuros când am putut să refuz această sumă spunându-i … eu şi cu mama ta ne gândisem la numai 200000, care considerăm că în următoarea perioadă o să ne ajungă. Chiar faptul că s-a bucurat, pe faţă, că a scăpat mai ieftin, mi-a amortizat din amărăciunea provocată de această nouă situaţie cu toate că banii nu-i primeam de pomană, fiindcă îi făceam lucruri şi servicii care în mod cert costau mai mult decât respectiva sumă, dar aşa a fost să fie inima de părinte. Ulterior, când inflaţia şi-a înfipt puternic ghiarele în noi, această sumă s-a majorat la 300000 de lei, dar a fost fără probleme. Încetul cu încetul, a dispărut din obiceiul nostru cumpărarea cărţilor, care înaine reprezentau un capitol important în cheltuieli, am renunţat apoi la reviste, magazine, iar ulterior chiar la ziarul de sport, urmat curând de renunţarea la orice ziar pe care-l mai cumpăram numai la ocazii deosebite. La teatru nu prea mergeam, fiindcă Ica nu agrea această formă artistică, nici măcar la televizor. La filme sau alte spectacole, nu am fost de mulţi ani, considerând că avem destule la televizor, unde faptul că ştiam acceptabil engleza, franceza, dar mai ales germana, ne permitea să vizionăm o gamă largă de programe. Faptul că urmăream programele împreună ne ajuta să înţelegem mult mai uşor spectacolele în limbi străine, întrucât ne consultam compensând ce nu ştia unul cu ce ştia celălalt, aşa că nu aveam timp fizic câte programe am fi putut urmări.

            După aproape 40 de ani petrecuţi împreună, ajunsesem să avem foarte multe lucruri în comun care ne apropiau din ce în ce mai mult. Ea urmărea cu interes competiţiile sportive având cunoştiinţe despre fotbal şi atletism, dar agrea şi handbalul, basket, box, şi mai ales sumo unde cunoştea numele luptătorilor mai bine decât mine, fiindcă poseda o memorie ieşită din comun şi era interesată (Era pe vremea lui Takanohana şi a fratelui său Watanohana, Akebono, Musashimaru şi a noului venit Dejima). Deoarece tatăl ei ne povestea deseori cum pe vremuri patina împreună cu mama ei pe patinoarul din Cernăuţi, cum erau una dintre perechile cele mai privite şi admirate, Ica avea deasemeni un interes deosebit pentru patinajul artistic. Pe vremea lui ceauşescu, când se disputau anumite meciuri în timpul programului, la servici se făcea o listă cu cei care voiau să plece să vadă meciul la televizor, urmând a compensa ulterior acele ore. Cum deobicei acele ore nu se mai compensau, multe femei profitau şi se înscriau şi ele la meci, dar numărul celor înscrişi devenea uneori aşa de mare încât se puneau anumite filtre. Odată, când se înscriseseră prea mulţi pe o astfel de listă, unul din şefii ei a făcut pur şi simplu un test cu o parte din solicitanţi pentru a le verifica cunoştiinţele despre fotbal şi bine înţeles că Ica a fost printre cei testaţi, deoarece era femeie. Dacă verificarea celorlalţi a fost extrem de sumară, discuţia cu Ica a durat aproape un sfert de oră, pentru că respectivul nu o cunoştea prea bine pe Ica şi era uimit de cunoştinţele ei în materie de fotbal, mai ales a fost intrigat că l-a contrazis într-o problemă despre care un altul, i-a dat dreptate lui Ica. La sfârşit respectivul, nu-mi mai amintesc numele, a fost fairplay şi şi-a cerut scuze pentru faptul că a testat-o şi a felicitat-o, deoarece ştia atât de multe despre fotbal, iar ea radia de mulţimire când s-a urcat în maşină, fiindcă venisem să o iau acasă ca să ne uităm împreună la acel meci. Nu îi plăcea tenisul, deoarece nu purta ochelari la televizor şi avea dificultăţi la urmărirea mingiei care era mică şi circula rapid, altfel ar fi fost interesată, mai ales că în perioada respectivă cei doi nemţi de-ai ei Boris BECKER şi Stefi GRAFF au fost în mare vogă. Despre cursele de Formula 1 ce să mai spun, nu pierdea nici o transmisie indiferent la ce oră se desfăşurau şi vorbea la telefon cu sora ei care locuia în zona natală a lui Michael SCHUMACHER, "Schumi", al căror fane erau. Urmăream împreună cu mare plăcere filme de acţiune, istorice, de război, spectacole cu mari interpreţi de operă sau balet, festivităţile de înmânare a premiilor Oscar, sărbătorirea unor mari actori ca Ingrid BERGMAN s.a., filme biografice, concertul de anul nou de la Viena la care mai spunea … uite, sala asta am vizitat-o, spectacole sau festivaluri de romanţe. Un capitol special îl constituiau marşurile cântate de fanfară pe care le prindeam întâmplător pe vreun post german care o fascinau, dar şi mie îmi plăceau, fiindcă una din guvernantele mele era nemţoaică, Trude, cu care cântam diverse melodii în majoritate marşuri, făcusem clasele primare la şcoala catolică. Pentru Ica era o fericire momentul în care eu cunoşteam melodia şi textul cântnd împreună cu televizorul, mereu mă întreba de unde îl ştiu şi pe ăsta, cum mai ţii minte cuvintele de atâţia ani ? ( cu toate că nu excelez din punct de vedere al memoriei, cuvintele la melodii le-am reţinut deosebit de uşor şi le mai ţin încă minte).

            Mai mergeam în vizite la diverşi prieteni ai mei sau ai ei, participam la manifestări culturale ca lansări de carte, inaugurări, expoziţii, etc., la care eram invitat în calitate de preşedinte al Fundaţiei "Nichita STĂNESCU" din Ploieşti. La aceste manifestări, Ica a fost întotdeauna o prezenţă plăcută şi remarcabilă, chiar după ce se apropia de 60 de ani, deoarece arăta bine fiind mignonă, frumos pieptănată, îmbrăcată totdeauna cu mult gust (era doar fata unei modiste din Cernăuţi şi a unui arhitect) şi mai ales, avea capacitatea de a întreţine o conversaţie plăcută la care un rol important îl juca "r"-ul uşor graciat. În general eu aveam obligaţii, probleme de protocol şi nu prea stăteam cu ea, dar aveam grijă ca din jumătate în jumătate de oră să o monitorizez, fiindcă la aceste manifestări participau mai ales scriitori, artişti, care de obicei beau peste măsură şi pentru Ica acesta era impulsul de care avea nevoie ca să se apuce să bea mai mult decât consideram eu că este cazul. Cum vedeam că lucrurile merg într-o direcţie care îmi displăcea, o luam deoparte, eventual dacă era cazul la unul sau două dansuri, îi atrăgeam atenţia că dacă nu se controlează plecăm acasă şi de cele mai multe ori se redresa. Dacă totuşi, după câteva asemenea avertismente lucrurile se agravau, şi asta se observa mai ales când dansa, plecam acasă sub un pretext oarecare spre marea ei nemulţumire, dar obrazul subţire cu greu se ţine şi nu îmi puteam permite să ne facem de râs. Dacă partea avea în conţinut şi ceva plăcut, ea consta din faptul că sub influenţa alcoolului Ica se dezinhiba de micile ei presiuni psihice şi urmau partide de sex senzaţionale. Totul era ca nu cumva să o iau acasă prea devreme, după gustul ei, fiindcă atunci se supăra şi intra în grevă plus un "silentio stampa" de nu mai scoteai de la ea o bună perioadă nici un cuvânt, dar ne împăcam şi împăcările erau intotdeaune plăcute.

            Alt lucru care ne apriopia, era organizarea întâlnirilor de promoţie, acestea ne luau mult timp, energie şi uneori chiar bani, dar satisfacţiile au fost întotdeauna pe măsură. Văzând că eu organizez din 5 în 5 ani întâlnirile promoţiei Nichita STĂNESCU, s-a molipsit devenind principala organizatoare a întâlnirilor promoţiei ei din anul 1956. Am înţeles-o şi încurajat-o să facă acest lucru deoarece consideram că îi face efectiv bine, la fel cum îmi făceau mie întâlnirile noastre. La una dintre ele le-am făcut marea surpriză de a-l duce la Restaurantul Berbec pe domnul profesor Ion GRIGORE care a produs o reacţie entuziastă din partea fetelor şi a profesoarelor, mai ales că le-a citit epigrame şi a întreţinut întreaga atmosferă a reuniunii prin remarcile sale de mare fineţe şi acidulate. Îmi amintesc de exemplu cum Anca MEZINCESCU a spus că nu este căsătorită la care profesorul a replicat … cum ? deloc, deloc spre marele haz al celor din jurul nostru. Interesantă a fost deasemenea întâlnirea profesorului cu fosta directoare Aspasia VASILIU, deoarece se spunea că la vremea respectivă avuseseră o relaţie, iar toată asistenţa a fost cu ochii pe ei. După câţiva ani am avut ocazia să petrec aproape o săptămână în compania dânşii la Snagov, unde veneam cu familiile şi am găsit o femeie strălucită, un partener de discuţie care mi-a lăsat o imagine de neuitat despre cea mai longevivă directoare din istoria Liceului Ion Luca CARAGIALE, recuperând prin aceasta ceva din faptul că nu o cunoscusem mai bine la apogeul dânşii.

            Dacă stau şi mă gândesc bine, am comis mari greşeli în căsnicia mea, iar una dintre ele constă în faptul că mi-am neglijat soţia, lucru de care mi-am dat seama mult prea târziu, atunci când nu se mai putea îndrepta nimic. Motivul principal al neglijării soţiei a fost Alexandru căruia i-am dăruit o cantitate apreciabilă din timpul meu liber, desigur în dauna soţiei mele. Datorită faptului că acest copil a avut un mare talent la şah, l-am însoţit aproape în permanenţă la antrenamente, unde ca să nu stau degeaba îmi luam o carte de specialitate pe care o conspectam, o studiam. Încetul cu încetul, am devenit omniprezent în lumea şahului de la Clubul Petrolul din Ploieşti şi am fost ales membru în comitetul de conducere, responsabilul secţiei de copii, vicepreşedinte al secţiei de şah, preşedinte al secţiei de şah după retragerea tatălui lui Adrian NEGULESCU, membru în Comisia Judeţeană de Şah … dar toate acestea mi-au luat din timpul pe care trebuia să-l petrec împreună cu soţia mea. Un alt capitol important, cronofag, a fost reprezentat de ducerea lui Alexandru la înot, unde tot din iniţiativa mea a fost trimis prin secţia de şah împreună cu alţi şahişti, aşa că a fost luat în primire chiar de doamna Anca MITROFAN, care împreună cu soţul ei au pus bazele înotului ploieştean. La început totul a fost în perfectă regulă, Alexandru a progresat incredibil, iar la nişte concursuri organizate pe municipiu (la care au lipsit însă componenţii loturilor republicane) el s-a clasat pe locul I la 50 m spate şi 50 m liber la categoria lui de vârstă ( cupa "23 August" din 14 august 1976). Văzând că are talent antrenoarea l-a introdus în grupa de elită fiind pus la treabă şi aici firul s-a rupt deoarece, Alexandru s-a dovedit a fi puturos, atât de puturos încât doamna MITROFAN l-a eliminat din grupa ei afirmând că îi strică atmosfera de lucru. Cu toate acestea, a rămas la înot, la prietenul meu Stelică IONESCU, cu care a continuat câţiva ani buni, acesta îi spunea … măi, Alexandru, să ştii că nu trebuie să renunţi, fiindcă este suficient să faci lucrul ăsta odată şi apoi o să-l repeţi destul de des. Oricum Alexandru înoată foarte frumos şi corect, s-a dezvoltat bine din punct de vedere fizic, iar la mare sau la Snagov nu am avut probleme cu el, ba chiar la mare, a salvat-o de la înec pe Magda, soţia prietenului său Alexandru SZABO, care se aventurase în apa adâncă. Filetelia mi-a luat şi ea destul timp, dar am acumulat timbre de valoare, pe care după revoluţie, fiind strâmtoraţi, le-am vândut destul de convenabil prietenului meu avocatul Grigore GHICA şi ne-am redresat material o bună perioadă. Faptul că am organizat toate întâlnirile promoţiei 1952 a fost tot o pierdere de timp pentru familie, dar promoţia Nichita STĂNESCU a fost pentru mine o sursă de energizare la care nu am putut să renunţ, a fost unul din lucrurile cele mai dragi mie. În momentele grele, colegii mei au dovedit că au meritat să fac acest sacrificiu pentru ei, majoritatea luând locul fraţilor mei, pe care nu i-am avut din păcate şi a căror lipsă am simţit-o permanent, fiind pur şi simplu invidios pe cei cu familii mari.  O altă sursă de irosit timpul a fost activitatea mea la Fundaţia "Nichita STĂNESCU" unde, în calitate de preşedinte, am consumat mult timp şi energie. Organizarea sărbătoririi a 90 de ani de către profesorul de franceză George Iancu GHIDU, mi-a luat deasemeni destul de mult timp, însă de la această sărbătorire făcută la 20 iulie 1995, am pe lângă multe alte amintiri dragi, o fotografie cu noi trei Gocimanii: Ica, Alexandru cu mine, făcută în curtea Fundaţia "Nichita STĂNESCU", care la timpul respectiv era pe strada Nicolae BĂLCESU. Ultimul, dar nu cel din urmă motiv al neglijării soţiei a fost timpul pe care l‑am afectat profesorului Ion GRIGORE, cel care m-a decretat fiul lui adoptiv şi pentru care am făcut multe lucruri pe care desigur nu le regret, printre acestea numărându-se mai ales sărbătorirea dânsului de 70 de ani şi apoi cea de 80 de ani. Desigur că la aceste sărbătoriri, Ica era în fruntea bucatelor, cu mii de mulţumiri pentru că mi-a permis să lucrez la organizare, dar de lipsit de acasă tot am lipsit şi cu felicitările nu se putea compensa lipsa mea. Dar între profesor şi Ica a existat o dragoste şi prietenie reciprocă, începută încă de pe timpul când era elevă şi participa împreună cu Anca MEZINCESCU şi Anca CIOLTEI, colegele ei de clasă, la cercul de matematică al profesorului, unde erau singurele fete.

            Aveam unele lucruri pe care ni le toleram, cum era de exemplu serialul destul de şters "Tânăr şi Neliniştit" pe care-l urmărea şi uneori mă uitam şi eu din comoditate, cred că ultimul serial pe care l-a văzut a fost cel cu numărul 1141 din după amiaza zilei în care s-a prăpădit. Când a fost internată la spital în anul 1999 (la Colţea şi la Judeţean Prahova) m-a rugat să mă uit din când în când la serial şi la întoarcere i-am spus câteva lucruri mai importante petrecute în serial, mi-a mulţumit cum rareori o făcuse, dar în acea perioadă ce nu aşi fi făcut pentru ea ! Lucrul neconciliabil era pasiunea ei morbidă pentru seriale sau filme cu spitale, doctori, bolnavi, drame pe care eu, datorită lungilor perioade pe care le‑am petrecut în spitale şi aşteptând pe la doctorii, nu mai am puterea să le suport. Chiar după ce a aflat că asupra ei şi-a întors din nou acţiunea cumplita boală şi nu mai are scăpare, pasiunea ei pentru astel de spectacole nu a dispărut. Îi plăcea, efectiv, să vadă suferinţa pe ecran, urmărind cu mare interes aceste lucruri care mie îmi provocau o silă cumplită, reamintindu-mi de problemele mele peste care trecusem atât de greu, dar care mă marcaseră fără milă pentru tot restul vieţii.

            Deoarece aveam două televizoare instalate în camere diferite, în primăvara lui 2000 eu mă uitam din când în când la televizorul din camera de la stradă, atunci când urmăream programe separat. La începerea jocurilor Olimpice Sydney 2000, m-am mutat în cealaltă cameră unde şi dormeam deoarece urmăream Jocurile pe TVR1, TVR2 şi TVEspagnol pe care le mutasem pe canale apropiate împreună cu ProTV, canalul nostru românesc favorit. Cu toate acestea, am urmărit multe transmisii împreună, fiindcă studia programul cu atenţie de dimineaţă şi îmi spunea … nu ai vrea să urmărim împreună cutare film sau transmisiune, iar eu acceptam mai totdeauna. Când urmăream ceva împreună, mai schimbam câte o vorbă şi era plăcut … uneori rămâneam noaptea să dorm cu ea, fiindcă era de o delicateţe rară, cu toate că în ultima perioadă suferea de o semipareză pe partea stângă şi mergea cu dificultate la closet, aproape din oră în oră, nu o simţeam când se ducea la baie, cu toate că am un somn destul de uşor.

            Cele mai multe discuţii şi explicaţii le aveam la filmele istorice sau cele cu referiri la elemente de istorie deoarece nu prea ştia istorie. Fără să mă laud, ştiam mai multă istorie ca ea, asta datotită faptului că tot liceul am studiat istoria cu regretatul profesor emerit Nicolae SIMACHE, un monstru sacru al învăţământului şi muzeisticii prahovene, la care am avut numai media 10 şi nu îmi amintesc să fi luat la el vreodată o notă mai mică de 9. În ciuda faptului că Ica avea o memorie deosebită, probabil a contat calitatea profesoarelor, fiindcă de fapt ea a fost o elevă strălucită, absolvind liceul cu nota maximă nu numai la istorie, dar la toate materiile, ceea ce pe vremea ei îi permitea să se înscrie la orice facultate fără a susţine examen de admitere.

            În general, starea precară în care ne aflam, totuşi nu exagerată, pe mine nu m-a afectat prea tare deoarece o mai trăisem în liceu când tata, ca fost exploatator, avea servicii jenante şi cu salarii modice din care mai trebuia să dea şi şpagă pentru a rămâne în acel servici mizer, ca să am eu adeverinţă la şcoală sau la facultate. Pe Ica, cea care a trăit în belşug, opulenţă la ea acasă şi apoi cu mine, deoarece eram doi ingineri cu salarii bune, fără să avem nivelul material al colegilor mei directori, miniştrii, doctori, ne puteam permite destule capitole considerate de lux ca: excursii, concedii, vizionarea unor spectacole de excepţie la Bucureşti (Louis Amstrong, Sarita MONTIEL s.a.), excursii ale ei în străinătate. Noua situaţie a afectat-o aşa că eu, ca să o înbunez din când în când, îi explicam ce mare cucoană o să fie ea la primirea Hotelului GOCIMAN din Bucureşti, unde deţin cam 60%, dar sărăcuţa nu a apucat acest răsfăţ şi poate că nu o să-l apuc nici eu. Tata care a muncit efectiv pentru acest hotel, a tras din greu conseciinţele pe vremea comunismului, eu ca fiu al lui am avut deasemeni de suferit atât direct cât şi indirect, plus frica de a nu se afla la facultate unde declarasem mincinos. Până la naţionalizare în 1950 noi nu am apucat să profităm prea mult de pe urma hotelului, dar se pare că marele profitor va fi Alexandru. Cred că Gheorghe GOCIMAN, bunicul meu, creierul familiei, marele artizan al firmelor de autobuze şi al hotelului, nu are de ce să se supere, deoarece Alexandru este un GOCIMAN şi nu unul oarecare. Alexandru a fost un deştept, cu performanţe de vicecampion de copii al României la şah, component al lotului României de şah, vicecampion militar de şah al României, intrat la facultate pe primul loc şi absolvent al acestei facultăţi printre primii. În plus, atunci când presat de starea sănătăţii mele am vrut să lichidez firma "GOCIMAN SRL", Alexandru a fost cel care nu m-a lăsat, obligându-se să o ducă mai departe, făcând-o chiar dacă nu prea profiatbilă, cel puţin evident viabilă.

            Tot în categoria de nediscutat, intra mersul ei la mare câteva zile, uneori de două ori pe sezon, dar mai ales excursiile pe care le-a făcut în străinătate cu banii proveniţi din chiria de pe apartamentul din Bucureşti, moştenit de la părinţii ei, care era de 100$ pe lună, din care Lala primea 50$, iar ea 50$. Apartamentul fusese închiriat unui inginer electronist sirian căsătorit, cu doi copii, care întreţinuse bine apartamentul, iar ulterior făcuse schimb de locuinţă cu o mătuşa a soţiei, căsătorită tot cu un sirian, care era în relaţii foarte bune cu Ica şi îngrijea apartamentul la fel de bine.

            Dintre excursiile făcute după 1989, cea mai importantă a fost vizita la sora ei în Germania, la Aachen, de unde au mai vizitat Olanda şi Belgia întrucât erau în apropiere. Cu această ocazie au vizitat‑o şi pe Manuela-Beatrice APOSTOLESCU, colegă, vecină şi prietenă cu Lala din Ploieşti. Aceasta s-a legat mult de Ica cu această ocazie, după cum mărturisea chiar ea, afirmând că era prietenă cu Lala de ani buni, dar de Ica s-a lipit, fiindcă degaja o delicateţe şi căldură sufletească ieşite din comun. Înainte de 1989 mai fusese de două ori la mătuşa Visia în Germania de Vest, la Regensburg apoi la München şi de fiecare dată se oprea câteva zile la altă mătuşă, Hilde, la Viena. Făcea acest lucru deobicei la ducere deoarece la întoarcere era plină cu bagaje-cadouri pentru toate rudele din România. În aceste excursii eu nu am putut să o însoţesc neprimind viza de la securitate, cu toate insistenţele mele care au mers până la o audienţă la şeful securităţii prahovene generalul IONESCU, soldată fără vreun rezultat poztiv. Mai făcuse câteva miniexcursii de 7-10 zile care o duseseră prin Ungaria, Polonia, Ceho-Slovacia şi o excursie în Rusia când a stat câteva zile la Leningrad, fostul şi actualul Petrograd, unde a vizitat Ermitajul.

            Tot după '89 a mai fost în Grecia, a mai petrecut un revelion la Budapesta, o excursie de neuitat la Paris despre care povestea, cu lux de amănunte, cu deosebită mândrie şi plăcere, oricui era dispus să o asculte. În privinţa acestei excursii am avut la întoarcere o mică discuţie privitoare la faptul că şi-a cumpărat un ghid al Parisului în limba germană, cu toate că ştia la fel de bine şi franceza, dar a făcut-o mai mult ca să se dea mare faţă de ceilalţi colegi de excursie … Deutschland, Deutschland über alles, über alles in die Welt … educaţia ei de sorginte teutonică nu se desminţea, mama ei de pe celălalt tărâm se putea mândri cu ea. Când îi spuneam soacrei mele, ca să o necăjesc, că poporul căruia îi port cea mai mare pică este cel german, fiindcă a răscolit cu furca totă Europa şi acum tot ei o duc cel mai bine, au nivelul de trai cel mai ridicat … dânsa cu un calm specific mi-a replicat … sicher, weil Sie sind Deutsch (desigur, pentru că sunt nemţi).

            Dintre excursii cea mai controversată a fost cea din Grecia făcută în 1998 la care s-a înscris deoarece era ieftină şi nu mai prinsese, în seria respectivă, locuri pentru Paris. Am încercat eu să-i spun că Grecia nu este pentru ea, are o climă aspră, temperaturi foarte ridicate, că va da de o căldură sufocantă, că se va expune inadmisibil de mult la soare şi nu îi face bine. A fost imposibil să o conving să renunţe, iar estimările mele sumbre s-au adeverit din păcate. Chiar ea a recunoscut la întoarcere că a fost extenuant, excesiv de cald, cu un soare ucigător, dar Grecia rămâne Grecia, este o ţară minunată, leagănul civilizaţiei europene. Mi-a mărturisit cu nonşalanţă că din cauza unor deficienţe organizatorice, de cazare, un coleg de excursie, pensionar din Bucureşti a trebuit să doarmă vreo trei nopţi în aceeaşi cameră cu una din doamne şi cum toate au fost speriate şi intrigate de această idee, tipic pentru ea, s-a oferit de bunăvoie să doarmă ea cu acel domn. Că am vrut, că nu am vrut, mi-a povestit cu lux de amănunte cum se dezbrăcau seara, cum mergeau la baie, cum îşi făceau toaleta de dimineaţa … cum tipul sforăia. Ce să mai zic, era tipic pentru Ica, aceasta era ea şi acel lucru, acel gest de curaj, de tupeu, a făcut-o să fie foarte mândră de ea. Din păcate, eu consider că excursia din Grecia, prin lungile expuneri la soare a fost unul din principalele motive care i-au zgândărit cancerul care stătuse oarecum cuminte şi inofensiv până atunci în organismul ei. Şi primele semnale au venit de la pierderea nesemnificativă, dar continuă a greutăţii, din păcate fără alt disconfort care ar fi putut declanşa o alarmă, dar această boală s-a dovedit extrem de perfidă, s-a reinstalat fără trâmbe şi surle pentru ca să poată lovi apoi decisiv. Trebuie să repet că şi eu am o mare vină deoarece am tratat nepermis de superficial acest semnal din cauza  greutăţilor pe care ni le provoca mama, din cauza sărăciei şi probabil din cauza ghinionului care a planat asupra noastră, plus faptul că traversam o perioadă extrem de nefastă cu sănătatea şi am fost concentrat mai mult asupra mea.

            În drum spre Paris, ghidul a oprit autocarul la Salzburg unde au locuit o seară la un demisol în condiţii destul de modeste. Pe un culoar de trecere spre ieşire, onorabila a observat un cărucior pe care erau depozitate cearceafuri, feţe de perne, prosoape şi a trecut pe lângă ele de mai multe ori. Cleptomania din ea a început imediat să-i facă cu ochiul unui prosop alb mititel pe care era scris din ţesătură "Rosenberger", aşa că la plecare nu a găsit o soluţie mai bună decât să-l bage în geanta de voiaj. Când, intrigat de grosolănia gestului, am întrebat-o de ce nu a luat 12, mi-a răspuns că nu avea loc pentru atâtea şi pe acesta l-a luat ca "souvenir" cu toate că în realitate este un "Erienerung", chestie de interpretare.

Când în primăvara lui 1999 m-am trezit la realitate pentru o perioadă şi am avut un moment de luciditate propunându-i să o duc la unul din colegii mei doctori pentru un consult serios, mi-a spus că are o doctoriţă de familie foarte bună la care m-a înscris pe mine şi pe mama. Doctoriţa respectivă era medicul primar BURGHELEA Anca Delia, care lucra la Policlinica Petrolului şi era nora celebrului chirurg. I-o recomandase călduros colegul ei de servici şi colegul meu de liceu Paul STANCIU. S-a hotărât să ia legătura cu ea, iar dacă apar probleme speciale o va trimite la un specialist. Când m-am dus la doctoriţă, trimis de Ica, mult mai târziu, mi-am dat seama imediat de ce o recomandase Paul STANCIU cu atâta căldură: femeia era foarte frumoasă, chiar sexy şi extrem de plăcută, un partener de discuţie excelent. Din păcate Ica avea şi ea slăbiciune pentru femeile frumoase, a căror companie o căuta făcându-i plăcere deoarece fiind şi ea de aceleşi calibru nu se temea de concurenţă, ba din contră compania unei femei frumoase o stimula făcând-o să se simtă bine şi încerca să dea totul din ea ca într-o competiţie. Alegerea făcută de cei doi le-a fost însă fatală, Paul a murit curând din pricina unui stop cardiac, iar Ica mergând pe mâna acestei femei a ajuns cu greu şi cu mare întârziere, dar numai la intervenţia mea, la un specialist care să-i pună un diagnostic adevărat în urma căruia să se poată întreprinde ceva pentru a se preîntâmpina îndreptarea către un dezastru rapid, de proporţii. Departe de mine de a-i pasa doctoriţei de familie toată vina pentru răul care a urmat, insă a avut o contribuţie substanţială la acest declin, fiindcă a avut în faţă o bolnavă care făcuse o mamectomie cu 16 ani în urmă, prezenta semnalmente de disconfort cu greutate la înghiţit şi ceea ce ar fi trebuit să fie semnalul cel mai evident, slăbea în mod constant. Starea de fapt ar fi trebuit să declanşeze o acţiune de natură investigaţională energică şi extrem de rapidă ceea ce nu s-a făcut. Este drept că nici Ica nu a vrut să urgenteze investigaţia pe latura medicală, deoarece a ţinut cu tot dinadinsul să mergă în excursie la Paris, să vadă Parisul la care probebil că visase de mult, dintotdeauna, aşa cum visase să facă o excursie în China (Alexandru, dacă citeşti aceste rânduri, după ce o să iei ceva de pe urma Hotelului Gociman, ai cam multa de făcut, dar încearcă te rog, bineînţeles dacă o să poţi, în afara creierii premiului familiei Gociman la Liceul I L Garagiale, a tipăririi acestor memorii "La răscrucea speranţelor", a unor danii la Bisericile din Nedelea, Breţcu şi Întorsura Buzăului-Ardelean, să alegi o blondă mignonă, superbă, sexy şi să-i faci printre altele, un cadou constând dintr-o excursie în China în memoria mamei tale Viorica-Ruxanda, care să ştii că a ţinut mult la tine, dar în stilul ei, fără să exteriorizeze acest lucru).

            După cum spuneam, cu toată opoziţia mea, împinsă de un torent interior cu o forţă de nestăvilit, Ica a amânat investigaţiile serioase şi a plecat în excursie la Paris realizându-şi acest vis. La întoarcerea de la Paris era marcată, evident de oboseală, dar radia de fericire povestind în dreapta şi în stânga ce văzuse ea pe acolo, ce reuşise să înţeleagă din periplul franţuzesc, iar mie mi-a făcut cadou câteva partide de sex … aşa cum credea ea că se face în oraşul lumină.

            După trecerea euforiei pariziene, având o jenă când înghiţea, iar investigaţia pe linia medicului de familie trena, am atacat problema prin bunul meu prieten, doctorul Ştefănel LUCINESCU preşedintele Colegiului Medicilor din Judeţul Prahova care a acţionat rapid. În trei zile s-a făcut o investigaţie a esofagului la Spitalul Ministerului de Interne din Bucureşti, unde a dus-o Alexandru. Rezultatele au fost proaste chiar la prima vedere deoarece prin obturarea existentă, sonda nu a reuşit să treacă, iar după două zile când Ştefănel a telefonat la laboratorul respectiv s-a confirmat diagnosticul de cancer. Cum am avut de la început o convenţie cu Ica în sensul de a nu ne ascunde nimic, să ne spunem adevărul adevărat, am făcut acest lucru spunându-i diagnosticul. Ştiam că în jocul vieţii se pierde o singură dată, iar ea a primit vestea cu tristeţe, dar cu o mare tărie, mie îmi dădeau lacrimile şi ea era cea care ne încuraja, spunând că trebuie să fim tari şi mai vedem noi, aceeaşi manieră de a aborda problema a avut-o pe tot parcursul bolii acest lucru ajutându-mă şi pe mine, a contribuit la o oarecare amortizare a şocurilor traumatice pe care le-am primit cu toţii. Era foarte sinceră şi în sinceritatea ei a spus în câteva rânduri … de ce aşa de tânără ?, doream să mai beneficiez câţiva ani de pensie, să văd copilul însurat, să văd poate un nepot şi de ce nu, să mai fac câteva excursii. A avut o tărie interioară remarcabilă pe care nu-mi dau seama pe ce şi-o sprijinea, deoarece nu credea în Dumneezeu, sau aşa lăsa să se înţeleagă. Dacă îi spunea cineva că cutare s-a rugat sau crede, îi replica imediat cu acelaşi şablon … la ce foloseşte ? sau cu ce l-a ajutat ? (Doamne iart-o că nu ştia săraca ce spune!).

            Cu sprijinul Dorinei MERTL care era prietenă apropiată cu doctoriţa Corina POPA, am reuşit într-un termen foarte scurt să-i facem o tomografie. Această doctoriţă a fost o femeie extraordinară, sensibilă, caldă şi când mi-a comunicat rezultatul, cu toate că era şi Valentin ZENTENAI de faţă, avea ochii plini de lacrimi. Situaţia era de fapt mult mai gravă decât se prevedea deoarece era confirmată metastaza prin faptul că fusese atacat şi ficatul în vreo două zone. Când m-am întors acasă şi am fost întrebat de Ica despre rezultatul tomografiei nu am putut la început să-i spun că este prost şi am rugat-o să mă lase câteva clipe să-mi revin, cu toate că de la spital până acasă venisem în mod intenţionat foarte încet, lăsasem geamul la maşină deschis, mai mult ca să am aer, dar degeaba. Nu-mi găseam cuvintele să-i spun, nu vroiam să dau vestea asta mai rea decât estimările, dar până la urmă tot ea m-a încurajat săraca, spunând aproape în glumă … lasă, că nu mor eu anul ăsta ! … şi a mai dezgheţat într-un fel atmosfera, dacă aşa ceva mai era posibil. S-a întristat, dar nu a fost deprimată de veste, sau cel puţin nu părea, fiindcă a plecat liniştită şi calmă la baie unde a fumat o ţigară, lucrul care probabil o liniştea, îi încărca puţin bateriile. A fost unul dintre numeroasele momente grele de care nu vreau să-mi mai aduc aminte şi pe care l-am scris cu mare greutate, cu nespusă durere în suflet. Dacă totuşi am scris unele pasaje care m-au rănit aproape la fel ca atunci când s-au petrecut, am făcut-o în disperare, de teamă să nu cumva să uit ori să nu mai am timp pentru scris. Este adevărat că amintirile nu ţi le poate lua absolut nimeni, însă pe lângă cele plăcute rămân, din păcate şi cele traumatizante pe care numai această minunată parte a noastră, creierul, le poate ascunde undeva, la fund, casă nu ne sâcâie prea mult.

            Alarmat de gravitatea diagnosticului am discutat personal sau la telefon cu toţi prietenii mei doctori sau soţiile lor, cu rudele ori cunoscuţii mei de la care puteam să capăt un sfat bun. Am cules tot felul de sugestii dintre care, tot sfătuindu-mă cu ei, am ales-o pe cea oferită de verişoara mea Cecilia PÂRVU fostă medic la salvare. Ea îmi spusese că la Spitalul Municipal din Bucureşti, mai vine încă o dată pe săptămână Profesorul Doctor Dan GAVRILIU în vârstă de 90 de ani, cel mai bun specialist din lume în operaţii pe esofag, a făcut în viaţa lui mii de astfel de operaţii, are o metodă proprie care îi poartă numele şi mai conduce în prezent astfel de operaţii. Ştiam că Mircea PETRESCU este în relaţii bune cu doctorul Sorin OPRESCU directorul Spitalului Municipal deoarece i-am văzut împreună la sediul PDSR, când acesta din urmă a candidat la primăria Bucureştiului. Mircea a fost extrem de amabil şi în trei zile, în prima în care profesorul GAVRILIU a avut zi de consultaţie la Municipal, Ica a fost programată la el. A dus-o din nou Alexandru, deoarece maşina mea Dacia 1100 albastră, 2PH447, avea verificarea tehnică depăşită şi riscam să pierd talonul, iar ca să conduc Dacia 1300, PH13CIA, a lui Alexandru în starea de emoţie în care mă aflam era o idee proastă, fiindcă nici nu eram obişnuit cu ea. Nu am putut nici măcar merge cu ei şi să o las pe mama atâtea ore singură acasă să facă vreo boacănă în starea ei tulbure. Omul trăieşte împreună cu nenumărate regrete, unul dintre ele este acela că în respectivele momente dramatice eu nu am putut să fiu lângă ea, nu am dat dovadă de inventivitate, de spirit de sacrificiu ca să mă simtă alături. Alexandru a avut în general cu Ica o relaţie mai rece cu toate că sunt ferm convins că ţineau destul de mult unul la altul, iar faptul că în zilele respective a dus-o la Bucureşti şi a avut grijă de ea a contribuit la o apropiere între ei, apropiere pentru care eu mă luptasem de ani, dar din păcate,  necazurile sunt cele care ne fac să fim mai apropiaţi. La aproape un an după aceste evenimente am întrebat-o pe Ica dacă este mulţumită de felul în care o îngrijesc şi mi-a răspuns prompt că da, iar ca să sublinieze veridicitatea acestui lucru mi‑a luat mâna în mâna ei, a dus-o la piept unde a ţinut-o mult timp, dar cred că aşi fi putut să-i ofer şi mai mult.

         &nb